Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Budapesta intre tristete si bucurie

Budapest

Cred că nu este pentru întâia dată când îmi mărturiesc dragostea pentru Budapesta.

Am îndrăgit acest oraș din prima secundă în care privirii mele i-a fost dat să îl zărească și niciodată dragostea mea pentru el nu a încetat.

Se spune că ochii ce nu se văd se uită și se poate să fie așa atâta doar că atunci când dragostea este autentică, fiecare revedere retrezește magia acelor momente ce au stârnit o epopee de senzații în sufletul privitorului.

De ce Budapesta între tristețe și bucurie?

Pentru că am reîntâlnit acest oraș în momente în care îmi era mintea copleșită de fericire și în momente în care îmi sângera inima de durere și de fiecare dată mi s-a arătat autentică și frumoasă, capabilă să aducă plus de fericire sau să vindece.

Suntem prizonierii liberi ai unui mediu ce ne frânge în pofida încercărilor noastre de adaptare și suntem forțați să intrăm în războaiele altora în ciuda faptului că nimic nu ne dorim mai mult decât pacea.

Lipsiți de îmbrățișări autentice sau de îmbrățișarea unor minți care să reducă vidul din noi, ne căutăm alinare în peisaj.

Iar peisajul, natura, frumusețea pădurii sau a unui oraș ne este medicament pentru suflet bolnav.

Ne simțim vindecați și răzbunați, vindecați de toate singurătățile din lume și răzbunați pentru crimele săvârșite asupra sufletului nostru de un mediu ostil, incapabil de a înțelege că sensibilitatea nu este o alegere.

Dar să revin la frumusețea Budapestei și la păcatul meu de a o iubi mai mult decât iubesc cuvântul și de a o înțelege mai mult decât înțeleg oamenii.

Am revenit pe străzile Budapestei într-o zi de primăvara cu parfum subtil de vară și pașii m-au purtat pe străzile-i atât de cunoscute dar și pe alei nevizitate până atunci.

M-am împrietenit cu străine trăiri, renegându-mi vidul emoțional și simțind cum în mine reîncepe să palpite viața alungată de cuvântul atât de capabil să rănească.

M-am identificat cu fiecare fragment de istorie, cu clădirile vechi, dar atât de perfect păstrate, cu statuile aparent reci și totuși emanând atât de multă căldură, cu privirea de piatră a Împărătesei Elisabeta- Sisi ce ascunde dincolo de ea și de eternitate, o istorie de suferință și sensibilitate și am redevenit ceea ce eram de fapt și ceea ce alții încercaseră fără succes să distrugă.

Și mi-am spus că nimeni în fapt nu are dreptul de a ne tăia aripile, nimeni nu are dreptul de a ne judeca pentru fapte necomise și mi-am zis că atâta vreme cât ne putem privi în oglinzi de timp cu demnitate, știind că nu am comis acțiuni reprobabile, balanța trebuie să își găsească un echilibru între tristețe și bucurie.

Budapesta mi-a redat acest echilibru, așa cum altă dată au făcut-o cărțile sau prietenii sau cum uneori am reușit a-l regăsi în mine însămi.

Am senzația că visez vise rătăcite printre poduri construite peste o Dunăre care, dacă ar vorbi, ar avea atât de multe de povestit.

Mă așez pe trepte copleșite de ani și o privesc, o privesc ca pe o renaștere, ca pe o legendă, ca pe un nou început și știu ca ea va fi aici mult peste ani, mult după ce eu nu voi mai fi și am sentimentul clar că își va spune povestea pentru cei ce vor fi capabili a o asculta.

Și mai știu că pentru mulți asemeni mie, ea va fi, în momente de cumpănă, cel mai bun pansament.

Mă ridic și plec fără să privesc în urmă.

Nici nu mai e nevoie să o fac, căci Dunărea, Budapesta și îmbrățișarea lor au creat un moment ce va să nu fie uitat niciodată.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share