Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Ceața

Mașina aleargă pe străzi de ceață.

Da, par și străzile a fi construite din ceață ca de altfel întreg peisajul.

Aș privi pe geam spre câmpurile pustii, dar ceața îmi acoperă orizontul ca un fum.

Închid porțile gândului pentru că refuz să o primesc înăuntru, deși un pic de ceață n-ar strica peste amintiri care dor, peste greșeli săvârșite sau peste dezamăgiri cumplite.

În ultima vreme simt din nou nevoia să scriu, să îmi alerg gândurile pe pagini doar, doar or obosi și s-or potoli un strop.

Dar cu ceață nu le-aș pudra, le vreau obscen de sincere și de adevărate, le vreau ale mele, neschimbate de clipa pervertită ce mereu încearcă a le influența. Le vreau așa cum sunt ele nude și pueril de sincere.

Ceața mă împiedică să îmi găsesc obiecte sau locuri de iubit și atunci mă mărginesc la iubit clipe și rânduri de carte.

Aș iubi și amintiri pe care le simt vii, deși sunt moarte, dar vreau cu acerbă încăpățânare să privesc înainte așa că pe ele le îngrop în ceața deasă.

Mașina își zornăie roțile pe străzi de ceață. În rest e prea multă liniște. Unde s-au dus anii? Poate îi găsesc și pe ei în ceață împreună cu răspunsuri la întrebări fără răspuns.

M-aș întreba cât mai am până la destinație dar mi-e frică de destinație mai ales atunci când e ceață.

Prefer drumul. E mai sigur așa, cel puțin cât merg pe el sunt încă aici nu altundeva.

Îmi spun că partenerul meu de cuvânt ar putea fi acolo în ceață. Nu îl văd, dar îl simt parcă și pe undeva mi-aș dori să știu că există.

Astăzi sunt impertinentă cu mine însămi și cu ipocrizia din jur.

Poate chiar am devenit și eu ușor ipocrită căci, lipsită de empatie, chiar mă simt acum pe ceață.

Poate fac asta tocmai pentru că este ceață și când vizibilitatea scade am mai mult curaj să recunosc că am obosit să pretind că pot asculta doar fără a fi ascultată.

Nu mai vreau să te ascult vorbind despre probleme ca de vreme sau de vreme ca despre probleme, vreau să zâmbim împreună la un pahar de vorbă adevărată, ca din soare, nu din ceață.

Mașina alunecă pe străzi și ceața s-a risipit.

Privesc timid la peisaje și inima mi se umple de bucurie chiar și acum când culorile par lipsite de culoare. Din copacii goi, hulpavii ulii își caută prăzile.

Poate și noi suntem un sort de prăzi ale destinului.

Mă luminează o brumă de lumină și de soare ca o speranță ce nu moare.

Partenerul meu de cuvânt nu este în zare, în zarea de lumină și de soare, dar nu-i nimic poate e ascuns acolo în ceața următoare.

Mi-e timpul etern partener de cuvânt
Îndepărtând tăcerea cu o pală de vânt.
Mi-e timpul etern partener de tăcere
Adăugând un zâmbet la trecuta durere.

E iarnă, dar aleg să sfidez frigul cu gândul la o vară viitoare.

Vara viitoare cel puțin cred că e o certitudine.

Mă scutur de certitudini și îmi pun o altă întrebare-să fie oare?

Am ajuns la destinație. Aștept cu nerăbdare călătoria următoare.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share