Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Domani e un altro giorno

Ascult transfigurată cântecul Ornellei Vanoni, Domani e un altro giorno si vedra.

Îl ascult mereu când mă cuprinde melancolia.

Îmi spun și eu, când cântă amplu Ornella, Mâine e o altă zi, vom vedea.

Și dacă nu e, și dacă nu mai e altă zi? îmi trece prin minte.

Aici și acum e tot ce avem, tot ce vom avea vreodată.

Iar eu aștept să treacă, să vină acel posibil mâine cu zâmbetul lui cu tot, fără să îmi treacă măcar prin minte că acel mâine ar putea să nu mai existe deloc pentru mine.

Dar ce-mi veni?

Nu știu, o ușoară stare de zădărnicie, de invizibilitate, de durere difuză pretutindeni mă încearcă de ceva zile, toate coroborate cu imposibilitatea de a dormi.

Și atunci îmi spun că nu sunt eu cea ce se identifică cu tristețea și că mâine, da, mâine sigur va fi bine.

Inspir adânc.

Trebuie să fie bine acum, în această clipă, singura pe care o am. Și este. Este pentru că scriu. Și scrisul este și mereu mi-a fost cel mai bun pansament.

A fost o întreagă nebunie cu apartamentele, sesiunea fiicei mele, serviciul, anxietatea că lucrurile ar putea să meargă prost.

Și ce dacă merg? Ce sens are să ne stresăm când toate se vor așeza de la sine, într-un fel sau altul.

Am citit cartea Andreei Săvulescu- Ziua în care m-am iubit cu adevărat. Am mai cochetat cu ideea de a o cumpăra, dar ceva m-a reținut, poate faptul că nu am simțit acea dragoste la prima citire a unui rând, cum mi se întâmplă adesea cu cărțile.

Însă mi-am zis să îmi fac un cadou de ziua mea. Și astfel am ajuns să o citesc.

Andreea e psihoterapeut, un psihoterapeut care scrie. O face frumos, o face simplu. Am citit cartea într-o zi și mi-a plăcut, într-o oarecare măsură. Din orice carte, cred, avem ceva de învățat.

Cartea se vrea autobiografică, dar și cu rol vindecător, a celui ce scrie, a celor ce citesc.

Andreea e tânără, foarte tânără, și asta m-a făcut nu doar să mă regăsesc în simțirile din copilăria ei, dar și în trăirile ei de tânără la 33 de ani. Cândva, am avut trăiri asemănătoare, chiar dacă, poate, simțite cu altă intensitate.

Adesea, cei sensibili trăiesc similar evenimente, tristeți și bucurii.

Am crezut pentru o vreme, asemeni Andreei, că tristețile mele vin din copilăria mea neînțeleasă. Pentru că m-am considerat diferită de ai mei și de cei ce mă înconjurau, cu toate bunele lor intenții, adesea înțelese altfel de mine.

Acum nu mai cred asta, cred că al meu creier mă face să privesc lumea prin anumite lentile. Și știu sigur că sunt diferită. Posibil să fi fost influențată de evenimentele trăite atunci demult, dar nu într-o mare măsură.

Nu contest faptul că evenimentele trăite în copilărie au un anumit rol în ceea ce suntem noi, oamenii maturi.

Însă, oricum ai lua-o, trecutul e trecut, nu mai există, mintea distorsionează ce a fost.

Poate fiica, devenită mamă, trăind evenimente asemănătoare cu cele din copilăria sa, dar văzându-le din altă perspectivă, a înțeles că, uneori, oricât am vrea să nu o facem, producem durere.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg că toți suntem diferiți și de aceea nu ne înțelegem unii pe alții, că niciodată, uitându-ne în aceeași direcție, nu vedem același lucru, că percepem culori, sunete și fapte  în mod diferit.

Revenind la carte, am apreciat simplitatea scrisului și mesajul transmis, de acceptare de sine.  Nu mi-a plăcut tonul acuzator, deși îndulcit pe alocuri. Cred că autoarea nu a reușit încă să ierte cu adevărat. O va face. O va face cu siguranță, mai ales că nu s-a întâmplat nimic dramatic în copilăria sa. Nu au fost abuzuri, au fost interpretări de fapte, din diverse perspective.

Va veni o zi când, privind spre trecut, va percepe evenimente, pe care le simte azi drept dureroase, ca pe o bucurie.  De ce spun asta? Pentru că atunci când pierdem pe cineva drag, care ne-a vrut binele, în felul său, momente care ne-au marcat, și pe care poate le-am considerat aspre, severe, se topesc în ochii minții și le vedem cu alți ochi.  

Zâmbetul mamei mele dispărute, furia ei, faptele ei, momente bune, rele se contopesc toate și transformă dezamăgirile în frumoase amintiri. Pentru mine, la plecarea sa, mama a prefăcut toate acele momente, în care poate mă considerasem neîndreptățită, în amintiri pe care le prețuiesc foarte mult.

Inspir adânc.

Încerc să nu mă gândesc la greșelile pe care le-am făcut mereu și pe care, probabil, mereu le voi face și să nu îmi planific acel mâine ce e posibil să nu vină niciodată.

Cu toții facem greșeli mai mari sau mai mici. E firesc să fie așa.

Nu părinții sunt vinovați pentru nereușitele noastre. Noi suntem.

Noi suntem ei în fapt, ei sunt noi. Suntem întreaga natură, universul întreg, suntem un tot.

Ascult melodia, ascult cuvintele.

Ripeto “chi lo sa?
Domani è un altro giorno, si vedrà”

Când eram mică mama zicea că mâine e mâine și azi e azi. Și nu știu cum, dar azi trecea și venea mâine. Și nu mai era mâine. Era azi. Iar eu nu înțelegeam nimic.

Acum știu că e atât simplu. Nu există mâine. Nu există azi. Ele sunt concepte. Noi îl avem doar pe acum.

Închid ochii. Expir. Inspir.

Trăiesc clipa.

E oggi non m’importa
Della stagione morta

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal