Chirii Cluj-Napoca

Parcă văd comentariile de pe o eventuală postare a ceea ce scriu aici, pe un mediu de socializare. Mi le imaginez și mă apucă frica. De aceea nici nu postez pe rețelele urii. Vreau să îmi păstrez gândurile în acest loc curat, lipsit de ură, al meu și doar al meu, oaza mea de liniște, într-o lume ostilă.

Însă trebuie să scriu, pentru că, deși dureros, e amuzant ce se întâmplă.

Nu, nu am banii necesari pentru a-i cumpăra copilului meu o garsonieră intimă în orașul Cluj-Napoca. În ochii vânzătorilor sunt vai de mama mea, o sărăntoacă. Și nu, nu mă frustrează asta. Pur și simplu mă întind cât mi-e plapuma. Am mai scris de spre asta aici.

Fiica mea a avut o chirie în Cluj-Napoca. O chirie bunicică, cu singurul impediment că era la parter, iar ei îi era frică să doarmă noaptea. Și cum oricum s-a întâmplat această pandemia și școala s-a făcut doar online, ne-am decis să renunțăm la chirie și să căutăm alta, când va veni momentul.

Poate e un pic cam devreme acum, însă experiența de anul trecut ne-a făcut să ne gândim că e mai bine mai devreme decât prea târziu.

Pentru fiica mea, îmi doresc ce e mai bun, însă după cum am mai spus, posibilitățile mele financiare nu sunt nelimitate, așa că mi-am zis să caut ceva nu prea scump, intim, unde ea să se simtă cât de cât ca acasă.

Și am căutat.

Am căutat pe site-uri de profil, pe bine-cunoscutele rețele de socializare și chiar umblând pe străzi, la fața locului.

Vreau să vă povestesc experiența mea de ieri. Este vorba despre experiența unui HSP, foarte introvertit, cu cei ce închiriază apartamente, pe o piață pe care eu una nu mi-am putut-o imagina atât de hâdă.

Găsiserăm, soțul meu și cu mine, un apartament, cu preț convenabil și mi-am zis că poate nu ar fi rău să îl luăm pe acela.

Locația mi se păruse bună, apartamentul așa și așa, dar am zis că îi aduc îmbunătățiri, nu e problemă. Comision zero, închiriere direct de la proprietar. Cel puțin așa suna anunțul găsit. La o întrebare pusă pe messenger am aflat că am fi avut posibilitate de închiriere parcare în zonă, tot de la proprietar, cu o anumită sumă. Nu mă gândisem atunci că e vorba de o firmă ce deține apartamente din care stoarce bani.

Am stabilit întâlnirea și iată-ne, la locație. Locația, în Mănăștur, mi se păruse destul de aprope de centru, deși nu chiar. 

Ne-am uitat o vreme la blocul cu garsoniere de închiriat, cât am așteptat-o pe doamna de la firma respectivă. Și nu ne-a displăcut. Parcarea, drept în față, cu barieră. Locația, mai un pic și eram în Florești.

Nu ne-am gândit însă, că vorba afară vopsit gardul, înauntru leopardul, e mult mai des adevărată, decât ne-am aștepta.

Cu foarte puțină întârziere și-a făcut apariția o doamnă între două vârste sau cu vârstă nedefinită, fără pic de zâmbet pe chip, de parcă munca prestată de ea era cea mai mare corvoadă și de parcă ne făcea o favoare, nouă, ultimii oameni de pe pământ, arâtându-ne un apartament, două în fapt.

Altminteri, deși foarte rece, amabilă, ne-a purtat pe coridoarele insalubre ale blocului propriu al firmei, poate chiar al său, spre vizionarea apartamentelor.

Dacă blocul nu mi s-a părut îngrozitor, apartamentele cam această impresie mi-au făcut. Că sunt insalubre, mizerabile, cu pereți sparți și saltele împuțite, cu miros de igrasie și de rânced. Dar nu mă pot plânge, căci oare ce așteptam la banii aceia?

Oricum, ne gândiserăm noi, că poate intrând în legătură cu o doamnă de la agenția imobiliară cum crezuserăm noi că e, nicidecum posesor de blocuri de apartamente, ne va fi mai ușor să aflăm de alte locații. Și am aflat în fapt.

Numai că eu am fost profund dezamăgită de ea. Știu, ei sunt flămânzi, a fost un an greu, vor să vândă, să vândă, să vândă. Nu îi interesează nimic altceva, nu vor să se facă plăcuți. Nu vor să pară că îi interesează și clientul, nu doar banul lui. Ei sunt regi, clientul un amărât. 

Știu, sunt eu prea sensibilă (am explicat mai sus asta). Îmi și aduc aminte de un profesor de finanțe de pe la facultate ce ne zicea că băncile nu sunt instituții de binefacere. Corect. Nici închiriatorii. Nimeni de fapt. 

În esență, nu am ce-i reproșa doamnei, în afară de disprețul față de client. A fost pseudo amabilă, a relaționat, a răspuns la întrebări.  Ne-a arătat și alte apartamente în imagini superbe în care par mai mari așa cum pipițele par mai frumoase în fotografiile ajustate. A vorbit în special de unul ce ar fi fost să se elibereze pe la jumătatea lunii iulie, convenabil pentru noi, dar de care nu era sigură. Mi-a plăcut apartamentul în poze și înțelegând că nu e chiar liber am întrebat când putem să știm exact dacă e disponibil ca să spunem că ne interesează, pentru că da, ne explicase deja doamna, că trebuie să plătim un avans ca să îl reținem, chiar dacă îl închiriem după eliberarea definitivă (să vândă, să vândă, să vândă).

Acela a fost momentul hienei căci doamna mi-a explicat că ei închiriează apartamentele precum vinde brutarul pâinea caldă (ei, nu a zis-o chiar așa, dar aceasta era ideea) și nu, nu poate ține un apartament pentru un amârât (adică eu),  că dacă vine cineva cu banii jos pe loc îl închiriază. Serios? Păi le dorim tot succesul din lume. Eu nu o rugasem să rețină apartamentul, ci doar să ne anunțe când putem întreba de el, ținând cont că era încă ocupat și cu ițele încurcate.

Desigur, ne-am pierdut interesul de a mai relaționa cu această organizație ce deține mai multe blocuri. Definitiv. Nu e pentru noi, e pentru cei cărora le place să fie tratați așa, mai de sus. Mie nu îmi place. Cum nici apartamentele lor mirosind a igrasie nu îmi plac și nici mașinile de spălat  aruncate pe aceleași insalubre holuri de te treci pe hârtie ca să poți spăla și cu atât mai puțin vizita lor lunară spre a vedea dacă nu ai distrus ceva în niște încăperi în care sincer nu prea mai aveai ce distruge, nici dacă voiai.

Bun. partea I a zilei a fost un eșec ( nu că a doua a fost mai bună).

Umblând pe străzi așa ca năucii, am găsit un anunț într-o frumoasă zonă. Și ne-am zis că nu ar fi rău să sunăm. Ne-a răspuns un domn amabil. Așa părea. Avea o garsonieră de închiriat, dar nu era în oraș ca să o putem viziona, măcar noi, dacă fiica noastră nu. Ne-a trimis însă poze, urmând să discutăm după ce le vedem. Ne-au plăcut pozele, i-au plăcut și fiicei noastre. Garsoniera era mică, dar cochetă, având 2 impedimente, lipsă parcare și termoficare ( noi dorindu-ne centrală, fie ea în apartament sau de bloc). Însă ne-am zis să o luăm chiar și așa, pentru locația ei bună și pentru că avea balcon.

În dimineața următoare, așa cum ne înțeleseserăm cu amabilul domn, l-am sunat. I-a spus soțul meu, că suntem foarte interesați și că deși, normal că ne-ar conveni să închiriem din septembrie, realizăm că ei doresc să dea cât mai repede în chirie și fiindca fiica noastră este în sesiunea ce se termină în 25 iunie și ar vrea să vadă cu ochii ei garsoniera, dorim să o închiriem din 1 iulie.  Eram dispuși chiar să plătim un mic avans să o reținem.

Și totul s-a rezolvat.

Nu, nu! Glumesc, evident.

Domnul  a punctat clar că el din asta trăiește, drept urmare ne convine din 20 iunie bine, dacă nu, asta e. Că nu de alta, dar în valorosul Cluj toți potențialii chiriași stăteau la el la coadă la chirie și nu putea să mai aștepte 10 zile. 

Așa că, am renunțat. Și când te gândești că putea socoti avansul, pe care eram dispuși să îl dăm ca să reținem un pic apartamentul, drept suma pe care ar fi primit-o pe acele 10 zile. Dar trebuie să te ducă capul, să nu fii avar, să ai omenie, să îți pese, să fii om.

Mai era însă ceva. Am găsit, apartamentul promovat la vânzare ( am văzut cu noroc și întâmplător, după evenimentul cu 20 iunie, căci bineînțeles nimeni nu ne informase despre asta) și mi-o și imaginam deja pe fiica mea cu vizitatori la vizionare din 2 în 2 zile.

Deși, la 2708 euro metrul pătrat (65000 24 m2), pe bune mai bine iei apartament în aproape orice altă țară civilizată din Europa. ( hai că iar îmi îmaginez ce vor zice unii pe rețelele de socializare că sunt precum vulpea cu strugurii, că visul oricărui muritor de rând, în fapt, este de a locui la Cluj-Napoca în penthouse-urile oferite de super vânzătorii de acolo).

Acum, sigur, a fost o experiență.

Mie îmi vine să râd pentru că dacă nu ar fi al naibii de supărător să vezi cum persoane după persoane caută, cu totală lipsă de empatie, doar să te jecmănească, ar fi chiar amuzant. Însă eu am ales să nu mă las afectată și să râd. Că soluții voi găsi cu siguranță.

Cluj-Napoca este un oraș frumos. Și deși, am amintiri dureroase de acolo, unde a fost începutul sfârșitului pentru mama mea, mă străduiesc să îl prețuiesc, atât cât pot.

Sper să reușesc prin copilul meu, ce își va petrece acolo anii de studenție, să iubesc un pic acel tineresc oraș. Sper ca acei ani să nu o abrutizeze și pe ea, ca pe alții de acolo. Dar sunt sigură că sunt foarte mulți oameni acolo, oameni în adevăratul sens al cuvântului. Din păcate pentru mine, eu nu am avut șansa să îi cunosc.

Sper ca cei ce lucrează cu clienți, cu persoane, în general, din Cluj sau din altă parte, să învețe a se preface că sunt amabili. Ar trebui deschisă o școală a zâmbetului pe chip și a cuvintelor rostite cu căldură și nu șuireate printre dinți. 

Speranța moare ultima. Dar înainte să sper, poate imposibilul, mă lupt cu mine să fac slalom pe străzile pline de multă lume și cu puțini oameni. Cu pași mici reușesc. 

Nu știu ce să vă sfătuiesc la căutarea de chirii în Cluj-Napoca. Poate doar să vă așteptați că reclama e la televizor sau pe site-urile celor ce vor să vândă și tot acolo e și zâmbetul, bunăvoința și grija față de om.

Deocamdată, cel puțin în Romania, nimic din ce ți-ai imagina, citind sau văzând reclame, cu mici excepții, nu prea e real. Poate așa e peste tot. Poate nu. Dar, nu trebuie să vă lăsați afectați de mârlănie sau de aroganță. Furtunile nu le puteți opri. Oricum sunt trecătoare. Poate doar, cum scria cineva, trebuie să învățați să navigați.

Și apoi cine știe, într-o zi, cei ce nu știu încă, vor afla că omenia contează. Chiar și atunci când, neavând-o, vor învăța să o minează.

Ca încheiere, pentru că nu am găsit încă chirie- stay tuned!

via GIPHY