Empatie sau lipsa ei

Pansament pentru durere, de orice fel ar fi ea, muzica alină.

Stau cu ochii închiși și îl ascult pe Maskim Mrvica cu al său Remember me.

Îl ascult și durerea devine fluidă precum râul și o pot vedea cum se îndepărtează, cum alunecă spre mări adânci de vindecare.

Trăiesc distopic.

Maksim și pianul. Oamenii rănesc, pianul vindecă. Spuneam cândva că o face marea.

Marea vindecă și ea atunci când oameni rănesc. Mi-e cumplit de dor de mare. Să o privesc în ochii săi albastru-verzui și să îi aud șoapta la țărm.

Zilele acestea, citindu-l pe Frans de Waal cu a sa carte Bonobo si ateul mă gândeam la noi oamenii, la empatie și moralitate.

Am iubit, cred, fiecare rând din acea carte. Atât de mult, încât mi-am dorit să îi fac un sort de recenzie, să spun oamenilor să o citească, căci merită a fi citită, răscitită și aprofundată.

Apoi nu m-am simțit în stare. M–am simțit măruntă, parcă incapabilă să îmi amintesc ce citisem, incapabilă să povestesc lumii. Aproape ca atunci când, uneori, dorindu-mi să împărtășesc ceva cuiva, stau pe gânduri și mă opresc. Mă opresc de teama de a fi neinteresantă, de teama că va găsi o mie de motive să nu asculte sau să nu citească, de frica unui rictus plictisit care mă anulează ca ființă.

Așa și acum. Nu m-am simțit capabilă a spune lumii despre această carte.

Și totuși, citind-o, s-au deschis obloane. Vă mai amintiți? Ayaan Hirsi Ali și povestea ei.  Obloane ce se deschid spre cunoaștere.

Așa am simțit și eu acum, că se face lumină în mintea mea, că se ridică ceața.

Moralitatea noastră a oamenilor există pentru că am evoluat astfel, la fel și empatia. Fără empatie e greu să fim morali.

Moralitatea a dat naștere la religii și nu invers. Cred că cu sau fără religii, oamenii sunt sau nu morali, la fel ca verii lor, primatele.

Cred că nu e cazul de a ne simți superiori animalelor, căci nu suntem.

Empatia se regăsește la multe mamifere, sub diverse forme. Uneori am senzația că mai mult la ei ca la noi. Cimpanzeii au grijă de semenii lor, caută a nu le răni sentimentele. Semenii noștri caută să ne rănească, cel mai adesea. O fac fără să clipească, fără să pregete, fără să le pese. Ba uneori pare că le face plăcere.

Fără generalizări, corect?

Cu siguranță sunt empatici printre noi. Nu prea i-am întâlnit eu, dar acesta a fost ghinionul meu.

Dar să revin la Frans de Waal și la cartea sa. Frans de Waal este un primatologist și etolog prin urmare studiază primate și oameni.

Autorul revine adesea la animal, comparându-l cu omul. Nu, nu sunt mari diferențe. La fel ca oamenii, animalele se știu descurca în situații limită, dau dovadă de empatie și de sentimente profunde peste timp. Primatele se recunosc în oglindă, respectă ierarhii, au grijă de semeni, își protejează puii. La fel ca oamenii, cimpanzeii, spre exemplu, manifestă răbdare și nu acționează din impuls.

Povestea, din carte, cu mama cimpanzeu la care un adolescent îi luase puiul este incredibilă. Mama se roagă de adolescent să îi dea puiul înapoi și de abia după ce îl are cu ea, în siguranță, îl bate bine pe adolescentul rebel.

Apoi mai este povestea câinelui ce mușcă din greșeală mâna stăpânului și este apoi atât de deprimat încât refuză mâncarea pentru multe zile.

Contrar a ce se crede, copiii se dovedesc empatici la vârste foarte mici, fără ca cineva să îi fi învățat.

Eu nici nu prea cred că empatia se învață. Am văzut oameni ce suferă când semenii lor suferă și alții pe care nu îi clintește nici o durere.

Moralitatea se naște din compasiune, empatie și dintr-un sens al dreptății.

Primatele dovedesc empatie și simț al moralității. Ele sunt capabile să aleagă să ofere suratei lor mâncare fără ca ele să aibă vreun beneficiu, doar văzând că alegând un obiect în favoarea altuia primesc ambele de mâncare. Dar sunt capabile și de revoltă dacă văd că pentru aceeași sarcină, una primește castravete și cealaltă strugure. Suferă dacă apropiați ai lor suferă și recunosc bunătatea îndreptată către ele și peste ani. Autorul povestește că peste ani o femelă cimpanzeu ce nu avea lapte să-și hrănească puii, i-a fost recunoscătoare pentru că a învățat-o să își hrănească puii cu biberonul.

Empatia necesită conștientizarea altuia și sensibilitate la nevoile celuilalt. Se pare că mamiferele și păsările sunt empatice. Nu și alte specii însă. Studiile menționate de autor o demonstrează. Și deși sunt autori ce spun că altruismul nu există, nu prea e așa. Altruismul se naște din empatie. Nu putem fi altruiști dacă nu ne pasă, dacă nu înțelegem prin ce trec alții, dacă nu le înțelegem suferința. Oamenii sunt capabili de sacrificii pentru cei din jurul lor. Și, deși nu au vreun beneficiu din punct de vedere genetic, pot avea grijă de parteneri bolnavi sau muribunzi, pot adopta copii, pot avea grijă de bătrâni.

Unii spun că fără religii nu există moralitate. Nimic mai greșit. Religiile au apărut târziu în timp. Și nu doar atât. Chiar și în zilele noastre sunt țări destul de puțin religioase în care oamenii sunt extrem de morali. Morali, fiindcă așa simt și nu de frica unei divine pedepse. Moralitatea există fără de religie și din dorința de moralitate s-au născut cândva religiile.

Desigur religiile își au rolul lor de a suda grupuri și poate, fără ele, lumea ar lua-o razna de tot. Deși eu nu prea cred. Dar sunt de acord cu autorul că nu religiile în sine sunt rele, ci dogmatismul, fanatismul religios, senzația de certitudine. Altminteri, cât oamenii nu au certitudini, cum adesea religiile îi inspiră a crede, cât își pun întrebări, cât pot alătura religia științei, cât mai au simțul mirării, nu este nimic pierdut.

Poate, fără frica de moarte, religiile nici nu ar exista. Sau poate da. Cine poate să știe?

Moralitatea există însă, indiferent dacă ne conștientizăm sau nu finitudinea.

Diversitate, cuvânt cheie în această lume, diversitate și acceptare.

E greu de acceptat ce nu înțelegem sau mai degrabă ce avem senzația că nu înțelegem. E greu a nu judeca, oricât de mult ne-am dori să nu o facem.

Mă întorc la Maksim, pe care îl ascult încă, și la tristețe.

Dezechilibre chimice sunt tristețile noastre. Și adesea aceste dezechilibre sunt greu de echilibrat. Mai ales dacă condițiile ce le generează se perpetuează continuu.

Mă gândeam la empatie. Nu știu cât din ce ne oferă animalele alături de care viețuim e empatie. Poate ar fi bine să nu le personificăm.

Dar adesea, frântă fiind, cu o lăbuță pe mâna mea, o privire și un tors, animalul meu de companie, mi-a restaurat toată încrederea într-o lume mai bună.

Oamenii rănesc, muzica, animalele și marea vindecă.

Și mă duc cu gândul la Romulus Vulpescu și la a sa poezie În fiecare zi.

“În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.“

Romulus Vulpescu -În fiecare zi

Ne batem joc noi, oamenii, de tot ce merită prețuit și când ne frângem, ne plângem.

Și totuși….

Sunt mai multe elemente vindecătoare decât destabilizatoare.

Atunci de ce durerea e atât de acaparatoare? Vorbe dor. Gesturi rănesc.

Dar stai.

Citeam mai demult într-o carte că dacă am realiza căt de insignifianți suntem într-un infinit univers, nici nu ne-am mai ridica din pat. Sau, cine știe, poate realizând cât de neimportanți suntem am realiza că și problemele noastre sunt lipsite de importanță. Până la urmă totul e relativ nu?

Se întâmplă ca vorbe rostite șuierat și privirile ce ustură să se estompeze din memorie, când muzica răsună.

Empatie.

Copiii se nasc empatici sau cel puțin dau dovadă de empatie cu mult înainte de a conștientiza.  Undeva pe drum, la unii, această empatie se pierde.

Empatia nu se poate învață.

Am senzația însă că se poate dezvăța. Poate din prea plin. Poate atunci când oamenii primesc prea mult, se concentrează doar pe sine uitând că alții au și ei nevoi. Și chiar dacă realizează, puțin le pasă.

Nu cred că oamenii sunt răi, nici nu cred că altruismul este aproape inexistent. Unii oameni sunt capabili de empatie și implicit de altruism. Alții, niciodată.

Ne asemănăm mult cu animalele, însă animalele sunt mai sincere, mai dezinteresate și lipsite de ipocrizie.

Nu știu face recenzie de carte. Deși mi-ar plăcea. Dar citiți cartea. Multe veți putea învăța din ea. Ca din multe alte cărți. De fapt, din fiecare putem învăța câte ceva.

Mă simt ca fiind pe marginea unui infinit univers.

Încă îl ascult pe Maksim. Nimic nu mai doare. Amintiri se estompează.

Suntem asemănători animalelor. Conștientizăm mai mult însă. Și ce conștientizăm nu e mereu ușor de acceptat.

“Ne pomenim prea goi într-un târziu
Pe o nepermis de joasă treaptă tristă
Prea sceptici și prea singuri, prea în pustiu
Ca să mai știm că dragostea există.“

Romulus Vulpescu -În fiecare zi

Muzica s-a oprit. Amintiri îmi vorbesc.