Nuanțe stranii

Straniu comportament al minții umane și stranie capacitate de a percepe locuri și timpuri diferit, în funcție de circumstanțe.

Am fost de când mă știu o iubitoare înfocată a mării. Niciunde nu mă simt mai bine ca la mare, sunt lipsita de griji pe țărm și fericită când îi respir aerul sărat.

Și totuși…

Aveam 18 ani. Terminasem liceul și intrasem la facultate.

Și nu aveam oameni dragi cu care să merg la mare, la marea mea iubita. Așa că am riscat. Am plecat însoțită fiind de oameni cu care nu prea aveam multe în comun. Mi-am zis că fiind la mare, este imposibil să nu îmi fie bine, să nu mă simt extraordinar. Dar nu a fost așa. M-am trezit într-o stațiune în care nu mai fusesem, într-un hotel aflat la marginea sa, cu mai mulți în cameră și fără reala posibilitate de a-mi face propriul program. Cei cu care eram știau doar să doarmă mare parte din zi și să petreacă noaptea, într-o discoteca de tot rahatul, cu un nume predestinat: Cătunul.

Mergeam la plaja, când mergeam, obosită moartă, soarele îmi pria mai puțin, nu mai aveam puterea să disting albastrul mării sau să îi aud chemarea, nu aveam cu cine povesti cu adevărat, nu aveam nici măcar senzația că mai trăiesc cu adevărat.

Nopțile erau îngrozitoare și extrem de lungi, zilele erau deprimante și obositoare. Discoteca era “o încântare” cu diverși oameni aflați în diferite stări de ebrietate.
Cu mintea de acum, cu riscul de a dormi la recepție, probabil nu m-aș fi dus nici din greșeală la acea discotecă și m-aș fi plimbat singură prin stațiune, cum de altfel am ajuns chiar și atunci să fac după câteva zile de chin. Însă la început simțeam acea nevoie de turmă. Voiam să simt ca aparțin, să nu fiu singură ca nu cumva să îmi aud gândurile. Cine știe ce mi-ar fi putut spune.

Intr-un fel, acea vacanta a fost o experiență ce m-a marcat pe viață. Bătaia pe care era s-o încasez în minunata discotecă pentru că am refuzat să dansez cu un om beat, lipsa unui anturaj în care sa mă regăsesc, prelungirea nedorită a sejurului prin imposibilitatea găsirii unui bilet de tren pentru întoarcere, incapacitatea mea de a mă adapta, toate m-au adus atunci în prag de disperare.

Au fost cele câteva momente petrecute cu un om ce avea mai apoi să îmi devina iubit, dar care doar venise în vizită, nefiind cu noi acolo, și capacitatea mea de a mă rupe de un colectiv căruia nu-i aparțineam, cele ce m-au salvat, oaza mea de speranța într-o devastatoare sumbra circumstanța.

Îmi amintesc cu drag, de atunci, discuția în bezna nopții pe un hol de hotel cu acel om și plimbările solitare pe o faleza pe care o descoperisem eu de disperare și singurătate, într-o stațiune blestemata pentru mine. Aceea a fost vara în care am urât marea. Marea nu avea nici o vina, vina era doar a mea. Fusesem incapabila să îi mai simt splendoarea, copleșita fiind de prea multe neîmpliniri.

Prea pretențioasa? Poate. Însă a fost pentru întâia dată când am realizat că pot plânge oriunde, chiar și la țărm de mare, de durere și de disperare.

Iubesc vara. Este anotimpul meu favorit. Îi iubesc zilele lungi și călduroase, nopțile scurte și doar puțin răcoroase. Îi iubesc natura cu frunzele verzi, cu cântec de pasăre și plimbările pe care le pot face nestingherita prin păduri.

Și totuși…

Ceva ani după momentul cu marea m-am trezit că trăiesc o vară distopică. O vară în care zilele deveniseră nopți și nopțile deveniseră zile. O vară în care nu am mai fost capabilă a mă odihni nopțile și astfel nu am mai putut a-i aprecia zilele. O vară a fricii și a angoaselor, o vară cum nu puteam să doresc nici dușmanilor mei.

Fără a intra în amănunte, imatură în maturitatea mea, am realizat că nu pot iubi vara în orice condiții, la fel cum nu putusem iubi marea în orice împrejurare. M-am trezit străină de ea, străină de mine, dorindu-mi sa treacă acest anotimp, cel mai iubit anotimp al meu, devenit nu știu cum oribil, doar ca să îmi pot recapătă echilibrul.

Ce vreau sa spun?

Nu știu alții cum sunt, dar eu cred, că iubim, în funcție de cum ne percepem realitățile. Nu putem iubi dacă suntem abătuți, frustrați, dezrădăcinați. Avem nevoie de pace în inimă și minte pentru a putea iubi cu adevărat peisaje și anotimpuri. Dacă suntem zdruncinați pană in esența ființei noastre, oricât de frumos ar fi peisajul și oricât de cald anotimpul îl vom percepe hâd și ne va îngheța frigul.

Îmi amintesc de un cântec pe care cu siguranța l-am mai menționat pe aici pe blog. Numele sau este Both Side Now. Îl prefer cântat de Lara Fabian. Însă nu cu melodia rezonez, ci cu cuvintele. Sunt versuri frumoase ce reflecta pe undeva ce am scris anterior.

În timp, cred că, vrând nevrând, ajungem să vedem toate nuanțele realității. Și nu întotdeauna ne plac. Însă suntem nevoiți să ne trăim realitățile așa cum sunt. Sau să realizam că și dacă ne frecăm la ochi, culorile rămân neschimbate. Și nu întotdeauna ne plac. Uneori putem schimba nuanțele, alteori e musai să ne schimbăm percepția.

Poate că e așa cum spune Alain de Botton în cartea sa “O educație emoțională” poate psihoterapia, dacă ne-o permitem, sau noi înșine, dacă ne străduim, reușește/reușim a ne face nu să fim mai fericiți, mai împliniți, să avem mai puține eșecuri sau să fim nemuritori, ci pur și simplu să iubim și culorile ce ne rănesc retina, să iubim peisaje și anotimpuri chiar și atunci când suntem dezorientați, extenuați și frânți.

Straniu comportament al minții umane. Dar la fel de stranie este și capacitatea sa de a se reconstrui, de a se reclădi, de a învață să se asculte pe sine. Și precum valul marii izbește înverșunat țărmul, așa gânduri se zbat în minte. Apoi, după furtuni, se face liniște. O liniște deplina ce ne poate face să iubim marea indiferent de circumstanțe și să simțim căldura verii în frigul existentei ce îngheață fiece speranța.

Și nimic nu mai pare straniu dintr-o dată. Totul se așează perfect, piesă cu piesă în puzzle-ul existenței.

Pentru ca viețile noastre nu sunt despre fericire, ci despre acceptare.

Atât. Asta ca să o citez din nou pe fiica mea. Pentru că oricât am vrea și ne-am strădui, uneori, pur și simplu nu putem avea, obține sau trai mai mult decât atât.