Ideal

De multe ori am spus că perfecțiunea este în fapt suma imperfecțiunilor noastre, însă paradoxal ne simțim afectați de imperfecțiune și suntem într-o permanentă căutare de ideal, fie că vorbim de trup, suflet, ființă sau lucru.

Îl găsim apoi, însă fericirea ne este de scurtă durată, întrucât idealul găsit se dovedește a fi pentru noi, într-o zbatere de gând, obișnuitul pe care considerăm că îl posedăm, neinteresant sau demn de dispreț și căutările reîncep.

Am văzut un film despre femei obișnuite ce se doreau perfecte ca și femeile din revistele de modă.

S-a întâmplat așa, până când, în urma unui experiment, au realizat că în fapt minciuna acestor reviste le aduce în fața adevărul perfecțiunii imperfecțiunii lor și că perfecțiunea visată se realizează cu programe sofisticate fiind doar o iluzie.

Chipul lor transformat în perfecțiune pierdea tocmai trăsăturile ce reprezentau unicitatea lor.

Idealul nu mai era ideal.

Până și loialitatea afirmată se pierde în căutarea iluziei idealului.

Pentru că ce poate însemna loialitatea într-o lume a superficialității?

Ce înseamnă să fim loiali unei persoane sau unui crez atunci când superficialitatea distruge tot ceea ce profunzimea clădește și când mânați de fuga după un iluzoriu ideal, refuzăm a vedea frumusețea obișnuitului.

Cât de perfectă poate fi imaginea lunii ce ne privește cu ochi de vis de pe cerul nopții, însă câți dintre noi îi mai observă perfecțiunea?

Până și frumusețea creației, de multe ori, în analiza pragmaticului plictisit își pierde din savoare la o a doua privire, chiar și atunci când creația reprezintă nemurire și asta pentru că idealul din mintea noastră se schimbă neîncetat.

Căutăm idealul care însă nu există pentru noi tocmai pentru că o dată găsit el încetează să mai fie ideal. El devine obișnuit și obișnuitul nu contează.

Cum ar fi să privim de două, zece, o sută de ori către imperfecțiune, într-atât de mult încât să avem capacitatea de a o transforma în ideal?

Cum ar fi să realizăm, că atunci când am găsit ceea ce am căutat, căutările nu trebuie să se oprească, dar poate ar trebui să înceteze a fi atât de înverșunate?

Cum ar fi să vedem idealul din noi și din cei pe care îi iubim?

Cum ar fi dacă am înceta a vedea defecte în tot ce ne înconjoară și am începe a vedea ineditul pe care imperfecțiunea o poate da unui lucru, ființe sau trăsături.

Cu toți suntem în căutarea unui ideal când în fapt ideal ar fi să observăm că desăvârșirea își face loc în modul în care alegem să trăim, să privim, să înțelegem, să iubim…