Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Muzeul Inocentei

“I now understood as an elemental fact of life that while I was here, inside my body was a soul, a meaning, that all things were made of desire, touch, and love, that what I was suffering was composed of the same elements”

Orhan Pamuk- The Museum of Innocence

Muzeul inocentei

L-am descoperit pe Orhan Pamuk in lungile mele peregrinări prin librarii si “Muzeul inocentei” a fost prima carte scrisa de el ce mi-a atras atenția.

Si daca cu privire la oameni de cele mai multe ori greșesc, când mă copleșește un sentiment de inedita atracție care mă face sa îmi doresc sa ii cunosc mai bine, la cărți sta treaba cu totul si cu totul altfel, in sensul ca atunci când m-am aplecat peste o carte zicând-mi ca o voi îndrăgi niciodată nu am greșit si niciodată așteptările nu mi-au fost înșelate.

“Muzeul inocentei” este o carte de dragoste si cuprinde in ea atâta dragoste cat mie îmi este practic imposibil sa cred ca exista in realitate.

Povestea lui Kemal si a obsesiei lui pentru Fusun, pe care din lașitate nu a ales-o atunci când a realizat ca o iubește mai presus de logodnica lui, ar putea, pana la un punct, fi povestea multor bărbați din lume care, la un moment dat frustrant ancorați într-o relație care nu ii mai satisface pe deplin sau mai deloc, se îndrăgostesc nebunește de femei nepotrivite.

Atâta doar ca odată ce sexualitatea le este satisfăcuta, senzualitatea dispare, iar ei se întorc liniștiți la vechile relații ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat, așteptând înțelegere.

Durerea de cele mai multe ori este condimentul vieții femeilor cărora le sta in fire sa își martirizeze propriile existente.

Cartea însă trece cu povestea dincolo de dragostea la prima vedere sau de cocteilul de feromoni care zăpăcește oamenii si face din pasiunea fizica si nu numai, o obsesie.

Kemal, logodit cu Sibel devine obsedat de Fusun, femeia care-i ocupa pentru început mintea apoi mintea si patul, pentru ca la urma sa ii ocupe din nou numai mintea.

Si daca la început in ciuda fericirii fizice si mentale aduse in viată lui de Lolita din poveste, nu renunța la relația cu femeia căreia i se promisese anterior, durerea provocata de absenta iubirii vieții lui atinge apogeul si devine atât de copleșitoare încât el nu o mai poată atinge pe femeia ce avea sa ii fie soție si devine prizonierul obiectelor ce ii amintesc de iubita lui, a gândurilor despre ea, renunțând la tot pentru mai nimic.

Caci, despărțind-se de logodnica lui, tânjește după Fusun cu o ardoare de neimaginat si ajunge sa ii fie umbra lipsita de atingere timp de 9 ani de zile fostei iubite acum aflate într-o căsătorie de convenienta.

Daca cel care a scris cartea nu era bărbat as fi spus ca dincolo de subiectul fascinant, povestea se încadrează de departe in zona unui neadevăr.

Însă scriitorul nu pare tocmai străin de obsesia dragostei, ținând cont ca spunea in alta carte “Viată cea noua” ca in timp ce unii bărbați se îndrăgostesc de cele pe care le cunosc bine alții, asemeni lui, nu se pot îndrăgosti de o femeie decât daca nu știu nimic despre ea… Iar eu îl înțeleg cum nu se poate mai bine!

Citind, mă gândeam ca probabil puține sunt femeile care nu visează ca într-o zi sa trezească in mintea unui bărbat o asemenea ardoare a obsesiei, o asemenea dragoste care sa dureze peste timp.

Cate femei, care se găsesc in nefericite mariaje, aparțin unui bărbat fără sa ii aparțină si fără sa își mai aparțină nici lor?

Si totuși cred eu, puține, asemeni lui Fusun ar face din așteptare o profesiune de credința, puține ar rezista pasiunii covârșitoare, răvășitoare care poate uneori se naște pentru altcineva decât pentru cel cu care își împart anii  si vorbesc acum ca si femeie dincolo de conveniente sau de predici bisericești, vorbesc ca un om ce crede ca avem o singura viată si dreptul la fericire, fie ea si efemera.

Dar iată-mă la final de carte, rămasa cu sufletul la ea, așa cum demult am rămas plângând la finalul cărții Jane Eyre de Charlotte Brontë.

Pentru ca povestea este intensa dar respectând pana in final realitatea unei vieți si asta pentru ca in viată de regula dragostea moare, fie tarata in obișnuința, fie neîmpărtășita fiind, fie prin moartea iubitei sau iubitului cum se întâmpla in acest roman.

Moartea coboară peste suflete, in aceasta carte, in moment de profunda fericire, după exaltarea dorinței împlinite, apoi după lipsa si așteptare când simbioza se regăsise, când actul dragostei devenise dincolo de moment, eternitate.

Si m-am gândit ca moartea ar fi tocmai răspunsul nemuririi in dragoste exact cum rutina este răspunsul morții ei.

Cartea mi-a plăcut dincolo de cuvinte, deși dragostea ca tema de carte, într-o lume atât de lipsita de ea, nu este tocmai ceea ce caut eu, poate fiindcă îmi trezește dorința de zbor asemeni filmului “Dans murdar”, reamintindu-mi ca in tot pragmatismul afișat, acolo adânc, neștiut in suflet sunt o romantica incurabila.

Am găsit fascinant capitolul “Uneori” pentru modul in care descrie obișnuitul amestecat cu obsesia, cotidian si fascinant, dragoste si lipsa…

Citindu-l, am știut ca cel ce scrie, este, asemeni mie, un amestec de obsesii, un amalgam de sentimente, cel ce vede spectaculosul in clipa care trece și cel care refuza sa se afunde in cotidian ca într-o mocirla existențiala, căutând ineditul in ordinar.

Finalul de carte pare simplu, curgând lin ca si când….

Si totuși in curgerea lina a cuvintelor si a lacrimilor, am realizat ca cei ce pot iubi cu toata ființa lor, cei care doresc dincolo de natural pana la obsesie, cei care știu sa își prezerve chipul drag al ființei iubite peste timp, in neuitare si in lipsa ar  putea fi cei mai norocoși din lume sau cu siguranța mult mai norocoși decât cei ce își proclama fidelitatea trupului peste suflete incapabile de zvâcnire, de freamăt, de simțire mai presus de orice.

Si cred ca fericirea acestui om nefericit rezida tocmai in faptul ca lașitatea l-a împiedicat sa aleagă dragostea la un moment al vieții sale caci daca ar fi făcut-o probabil ar fi  transformat-o in evoluția speciei si nu a ființei.

“Am privit amândoi cu uimire, cu dragoste, cu venerație fotografia care o înfățișa pe Füsun într-un costum de baie negru, inscripționat cu cifra 9, brațele ei de culoarea mierii, chipul ei, care era departe de a fi vesel, ba chiar părea trist, trupul ei minunat, intensitatea, vitalitatea umana oglindita de trăsăturile fetei ei, care ne frapa chiar si la treizeci si patru de ani de la realizarea fotografiei.
– V-as ruga sa puneți aceasta fotografie în muzeu, Kemal Bey, am spus eu.
– Ultimele mele cuvinte din carte sunt următoarele, Orhan Bey, va rog sa nu uitați…
– N-am sa uit.
A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun si a așezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfator:
– Sa știe toata lumea ca am avut o viată nespus de fericita.”

Orhan Pamuk-Muzeul inocentei

“Muzeul inocentei” un muzeu al fanteziei, al iubirii, al obsesiei, al descrierii, un muzeu rezultat din ani de planificare, din dorința certa a scriitorului de a aduna intra-un muzeu, obiecte ale amintirilor, din pasiunea acestuia pentru muzee mai puțin vizitate in care podeaua scârțâie sub picioare.

Cartea stârnește întrebări așa cum însuși autorul spune, întrebări legate de identificarea scriitorului cu personajul, la care acesta răspunde cu seninătate spunând ca el nu este Kemal, dar ca nici nu poate convinge cititorul ca nu e.

Muzeul inocentei….  l-as vizita, îl voi vizita, daca nu l-am vizitat deja!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share