“I now understood as an elemental fact of life that while I was here, inside my body was a soul, a meaning, that all things were made of desire, touch, and love, that what I was suffering was composed of the same elements”
Orhan Pamuk- The Museum of Innocence
L-am descoperit pe Orhan Pamuk în lungile mele peregrinări prin librării, iar Muzeul inocenței a fost prima carte scrisă de el care mi-a atras atenția.
Și dacă în privința oamenilor greșesc de cele mai multe ori, atunci când mă copleșește un sentiment de inedită atracție care mă face să îmi doresc să îi cunosc mai bine, la cărți lucrurile stau cu totul altfel. În sensul că, atunci când m-am aplecat peste o carte spunându-mi că o voi îndrăgi, niciodată nu am greșit și niciodată așteptările nu mi-au fost înșelate.
Muzeul inocenței este o carte de dragoste și cuprinde în ea atâta dragoste cât mie îmi este practic imposibil să cred că există în realitate.
Povestea lui Kemal și a obsesiei lui pentru Füsun, pe care din lașitate nu a ales-o atunci când a realizat că o iubește mai presus de logodnica lui, ar putea, până la un punct, fi povestea multor bărbați din lume care, la un moment dat, frustrați și ancorați într-o relație care nu îi mai satisface pe deplin sau deloc, se îndrăgostesc nebunește de femei nepotrivite.
Atâta doar că, odată ce sexualitatea le este satisfăcută, senzualitatea dispare, iar ei se întorc liniștiți la vechile relații ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, așteptând înțelegere.
Durerea, de cele mai multe ori, este condimentul vieții femeilor cărora le stă în fire să își martirizeze propriile existențe.
Cartea însă trece cu povestea dincolo de dragostea la prima vedere sau de cocktailul de feromoni care zăpăcește oamenii și face din pasiunea fizică — și nu numai — o obsesie.
Kemal, logodit cu Sibel, devine obsedat de Füsun, femeia care-i ocupă pentru început mintea, apoi mintea și patul, pentru ca la urmă să îi ocupe din nou numai mintea.
Și dacă la început, în ciuda fericirii fizice și mentale aduse în viața lui de Lolita din poveste, nu renunță la relația cu femeia căreia i se promisese anterior, durerea provocată de absența iubirii vieții lui atinge apogeul și devine atât de copleșitoare încât el nu o mai poate atinge pe femeia ce avea să îi fie soție și devine prizonierul obiectelor ce îi amintesc de iubita lui, al gândurilor despre ea, renunțând la tot pentru mai nimic.
Căci, despărțindu-se de logodnica lui, tânjește după Füsun cu o ardoare de neimaginat și ajunge să îi fie umbră lipsită de atingere timp de 9 ani de zile fostei iubite, acum aflate într-o căsătorie de conveniență.
Dacă cel care a scris cartea nu era bărbat, aș fi spus că dincolo de subiectul fascinant, povestea se încadrează de departe în zona unui neadevăr.
Însă scriitorul nu pare tocmai străin de obsesia dragostei, ținând cont că spunea în altă carte — Viață cea nouă — că, în timp ce unii bărbați se îndrăgostesc de cele pe care le cunosc bine, alții, asemenea lui, nu se pot îndrăgosti de o femeie decât dacă nu știu nimic despre ea… Iar eu îl înțeleg cum nu se poate mai bine!
Citind, mă gândeam că probabil puține sunt femeile care nu visează ca într-o zi să trezească în mintea unui bărbat o asemenea ardoare a obsesiei, o asemenea dragoste care să dureze peste timp.
Câte femei, care se găsesc în nefericite mariaje, aparțin unui bărbat fără să îi aparțină și fără să își mai aparțină nici lor?
Și totuși, cred eu, puține, asemenea lui Füsun, ar face din așteptare o profesiune de credință, puține ar rezista pasiunii copleșitoare, răvășitoare, care poate uneori se naște pentru altcineva decât pentru cel cu care își împart anii. Și vorbesc acum ca femeie, dincolo de conveniențe sau de predici bisericești, vorbesc ca un om ce crede că avem o singură viață și dreptul la fericire, fie ea și efemeră.
Dar iată-mă la final de carte, rămasă cu sufletul la ea, așa cum demult am rămas plângând la finalul cărții Jane Eyre de Charlotte Brontë.
Pentru că povestea este intensă, dar respectând până în final realitatea unei vieți — și asta pentru că în viață, de regulă, dragostea moare: fie târâtă în obișnuință, fie neîmpărtășită fiind, fie prin moartea iubitei sau iubitului, cum se întâmplă în acest roman.
Moartea coboară peste suflete, în această carte, în moment de profundă fericire, după exaltarea dorinței împlinite, apoi după lipsă și așteptare, când simbioza se regăsise, când actul dragostei devenise dincolo de moment — eternitate.
Și m-am gândit că moartea ar fi tocmai răspunsul nemuririi în dragoste, exact cum rutina este răspunsul morții ei.
Cartea mi-a plăcut dincolo de cuvinte, deși dragostea ca temă de carte, într-o lume atât de lipsită de ea, nu este tocmai ceea ce caut eu — poate fiindcă îmi trezește dorința de zbor asemenea filmului Dans murdar, reamintindu-mi că în tot pragmatismul afișat, acolo, adânc, neștiut, în suflet, sunt o romantică incurabilă.
Am găsit fascinant capitolul „Uneori” pentru modul în care descrie obișnuitul amestecat cu obsesia, cotidian și fascinant, dragoste și lipsă…
Citindu-l, am știut că cel ce scrie este, asemenea mie, un amestec de obsesii, un amalgam de sentimente, cel ce vede spectaculosul în clipa care trece și cel care refuză să se afunde în cotidian ca într-o mocirlă existențială, căutând ineditul în ordinar.
Finalul de carte pare simplu, curgând lin, ca și când…
Și totuși, în curgerea lină a cuvintelor și a lacrimilor, am realizat că cei ce pot iubi cu toată ființa lor, cei care doresc dincolo de natural până la obsesie, cei care știu să își păstreze chipul drag al ființei iubite peste timp, în neuitare și în lipsă, ar putea fi cei mai norocoși din lume — sau cu siguranță mult mai norocoși decât cei ce își proclamă fidelitatea trupului peste suflete incapabile de zvâcnire, de freamăt, de simțire mai presus de orice.
Și cred că fericirea acestui om nefericit rezidă tocmai în faptul că lașitatea l-a împiedicat să aleagă dragostea la un moment al vieții sale, căci dacă ar fi făcut-o, probabil ar fi transformat-o în evoluția speciei și nu a ființei.
“Am privit amândoi cu uimire, cu dragoste, cu venerație fotografia care o înfățișa pe Füsun într-un costum de baie negru, inscripționat cu cifra 9, brațele ei de culoarea mierii, chipul ei, care era departe de a fi vesel, ba chiar părea trist, trupul ei minunat, intensitatea, vitalitatea umană oglindită de trăsăturile feței ei, care ne frapa chiar și la treizeci și patru de ani de la realizarea fotografiei. — V-aș ruga să puneți această fotografie în muzeu, Kemal Bey, am spus eu. — Ultimele mele cuvinte din carte sunt următoarele, Orhan Bey, vă rog să nu uitați… — N-am să uit.
A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător: — Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită “
Orhan Pamuk-Muzeul inocentei
Muzeul inocenței — un muzeu al fanteziei, al iubirii, al obsesiei, al descrierii, un muzeu rezultat din ani de planificare, din dorința certă a scriitorului de a aduna într-un muzeu obiecte ale amintirilor, din pasiunea acestuia pentru muzee mai puțin vizitate, în care podeaua scârțâie sub picioare.
Cartea stârnește întrebări legate de identificarea scriitorului cu personajul, la care acesta răspunde cu seninătate, spunând că el nu este Kemal, dar că nici nu poate convinge cititorul că nu e.
Muzeul inocenței… l-aș vizita, îl voi vizita, dacă nu l-am vizitat deja!
