Azi

Te-am căutat în afară de mine, pentru prea multă vreme, pentru a discuta idei, pentru a ne împărtăși chemările și pentru a ne striga șoaptele neauzite de nimeni.

Te-am așteptat ca și când așteptarea mi-ar fi fost ultimă redută împotriva ipocriziei și a haosului din jur și așteptându-te am visat așa cum copiii visează la povești.

Am vrut iubire la iubire și bunătate la bunătate, am crezut că răspunsul la toate întrebările îl voi găsi la tine, pereche a minții mele încătușate într-o singurătate asumată, dar niciodată acceptată în fapt cu adevărat.

Mi-am imaginat cu naivitate că atunci când ne dăruim inimile, alte inimi se vor deschide spre a primi dragostea noastră neîntinată și că o vor păstra așa fără a încerca a-i pângări inocența.

Am crezut în tine, universal TU, sperând într-o regăsire a tot ceea ce nu puteam găsi în căutările-mi introspective și m-am mințit că exiști, când de fapt erai doar o plăsmuire într-o omniprezentă absență.

Am scris în loc să trăiesc și scrisul mi-a fost deopotrivă prieten și aliat, dar și crunt dușman stârnindu-mi imaginația și nereușind să o contopească cu realitatea.

Am săvârșit păcatul de a trăi în ieri mai mult ca în astăzi sau într-un viitor de care nu mă dezic, dar care nu se știe dacă va să fie.

Până azi…

Azi m-am deșteptat din visare și am pășit prin frigul dimineții simțind că gerul nu îmi mai îngheață sufletul, ci că mi-l topește.

Azi am înțeles, ca pentru prima oară, că așteptările aduc durere și că nu voi primi răspunsuri de la tine, ci de la mine, că perechile de minți utopice se găsesc poate în disperare, în singurătate sau în uitare și că în fapt fiecare dintre noi dăruiește câte puțin fiecăruia, dar într-o autenticitate desuetă, niciodată desăvârșită, că între a vrea și a putea se cască prăpăstii peste care nu se pot clădi poduri de speranță.

Azi am înțeles că lumea mea în alb și negru s-ar putea colora în zeci de culori dacă i-aș permite și că nu există absolut nici în așteptare, dar nici în uitare.

Curcubeul de culori apare în zare după fiecare ploaie atunci când soarele se joacă cu lacrima, ca ideea cu mintea, pictând iluzia luminii într-o capodoperă de artă a naturii sau a unui veritabil eu.

Înțelepciunea nu își găsește ecou în strigăte de ajutor, ci în capacitatea noastră de a ne coordona acțiunile și de a ne controla și stimula gândurile.

Nu avem nevoie decât de o sclipire de moralitate pentru a începe a fi buni la fel cum de multe ori perfida impotență a simțurilor hibernând alene ne transformă în ceea ce poate suntem în fapt în adânc de ființă- aisbergul așteptându-și titanicul să îl scufunde.

Să mă întorc la azi ca o pisică pe cearceafuri torcându-și nostalgia la colț de somn.

Azi, sper să reîncep să mă rescriu mai mult în fapte decât în cuvinte.

Azi, mă înfrățesc cu timpul și mi-l aloc drept unic prieten și dușman pentru că el, timpul, este cel mai sincer dintre toți. Îi simt parfumul de înțelepciune și aud cum îi cântă brățările de riduri.

Azi va fi de acum mâine-le și ieri-ul meu. AZI.