Tristețe nemărginită ca nemurirea unei voci
December 22, 2021
Tristețe și liniște.
O liniște în care păstrez, însă, în amintire, primul concert live, al lor, pe care l-am văzut la Viena Stadthalle.
Primul cântec și inegalabila sa voce explodând.
Cred că toate cuvintele din lume adunate nu ar putea exprima ce am simțit atunci. A fost atât de intens încât luni după acel concert am fost cuprinsă de o energie ce m-a făcut să am senzația că pot muta munții din loc.
Nu m-am așteptat să dispară așa, dintr-o dată, că nici cele mai bune îngrijiri, dintr-un spital cu dotări ce probabil nu se compară cu cele din spitalele de la noi, nu îl vor putea salva.
Încă nu îmi vine să cred că nu îi voi mai putea auzi vocea live, că o voi asculta doar în înregistrări.
Am încercat să scriu, după ce am aflat de plecarea sa, dar pur și simplu m-am oprit, pentru că durea prea tare și am simțit că durerea se strigă pe dinăuntru.
L-am privit în înregistrări din ultimul concert din 6 decembrie.
Se vedea că nu e bine, oricât se străduia să pară altfel. Spuneau că s-a îmbolnăvit pe 7 decembrie. Eu cred că deja virusul își făcuse culcuș în trupul său dinainte. Iar acest virus perfid, răspândit într-o și mai perfidă lume, l-a răpus.
Oricât a încercat să lupte cu el, trecut fiind o dată prin boală, oricâți anticorpi i-ar fi dat vaccinarea, nu a fost îndeajuns.
L-am ascultat în ultima întâlnire live cu fanii din întrega lume, întâlnire ce o făceau de acasă, pe rețele de socializare. Era atât de fericit că în țara sa, Spania, procentul de vaccinare era atât de mare, că putea să respire libertate; o libertate care în final a avut un preț prea mare pentru el.
Am pierdut mulți oameni dragi, oameni pe care i-am cunoscut și la care am ținut, din cauza acestui virus.
El nu îmi era apropiat. Nici nu mi-aș fi dorit.
Eu “îi iubesc” pe cei ce îmi încântă simțurile cu vocile lor sau spiritul cu cărțile lor de la distanța permisă. Nu îmi doresc o altfel de apropiere. De ce mi-aș dori-o?
Ce oferă cei cu dar, nouă, oamenilor de rând, este neprețuit. Astfel de oameni sunt o încântare pentru nevolnica lume în care nu încetăm să fim vinovații morali pentru moartea atâtor semeni.
Vocea unică a acestui om cu chip senin era pentru mine nesecat izvor de bucurie într-o lume anostă.
Să pot să îl aud cântând alături de ceilalți 3 membri ai formației era un dar neprețuit pentru mine. Să pot participa la concerte mă împlinea ca ființă.
Nu voi da nume.
Nu aș putea trăi știind că cineva s-a oprit la aceasta scriere doar pentru un nume cunoscut, în dorința de a avea ce bârfi.
Însă, deși durerea a fost năpraznică și s-a cerut strigată pe interior, în final, mi-am dorit să mă eliberez din chingile sale dând drumul strigătului din mine. A trebuit să pun durerea în cuvânt.
Scriu ca un preludiu pentru dorul ce va să vină, dorul după o voce unică, ce a pierit pentru totdeauna.
Aproape am uitat cum sună vocea mamei. Arareori o regăsesc pe o casetă din copilăria mea.
Vocea omului spectacol nu o voi uita, căci se va putea face auzită, cu un click, pretutindeni, în difuzoarele răspândite pe o planetă atât de mică.
Dar el nu mai este, vibrația ce se poate simți doar atunci când ești într-o sală de spectacol nu mai există. A dispărut pentru totdeauna.
A rămas doar cântecul, lumina din întuneric.
Odihnește-te în pace!
In un mondo di automobili
E di gran velocità
Per chi arriva sempre ultimo e per chi si dice addio
Per chi sbatte negli ostacoli della diversità
Le canzoni sono lucciole
Che cantano nel buioPassera
Photo by David Tomaseti on Unsplash
