Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Don’t let it break…The Lost Daughter

Don’t let it break

Peel it like a snake

spun Bianca și Marta dorind ca mama lor, Leda, să le curețe portocala fără ca coaja acesteia să se rupă.

Aceste 2 propoziții rostite în șoaptă în film sunt obsedante, sunt ca un fel de picătură chinezească asupra unei ființe deja aflate la capătul puterii.

Maternitate.

Despre ea este vorba în filmul The Lost Daughter, film realizat după cartea La Figlia Oscura de Elena Ferrante.

Am așteptat acest film cu o nerăbdare dusă la extrem, întrucât cartea, despre care am vorbit pe blog, m-a obsedat, m-a fascinat, m-a răscolit și a trezit în mine dorința de a o citi iar și iar, pentru a nu pierde nimic din semnificația ei.

Nu pot spune că filmul a fost cu adevărat o dezamăgire, fiindcă nu este așa.

Pot spune doar că realitatea producătoarei cu privire la interpretarea cărții e diferită de a mea.

Dar nu suntem noi, cititorii, cei ce „scriem” în a noastră minte cărți diferite citind aceeași carte?

Spunea asta Elena Ferrante, în a sa carte Frantumaglia și, cum fiecare vede realitatea în propriul său fel, nu cred că este neadevărată această zicere.

Nu cred că filmul a surprins exact ceea ce voia autoarea cărții să spună.

Sau poate, ca să nu dau verdicte nedrepte, cea care a realizat filmul, a surprins în el alte elemente decât mie mi s-au părut a fi esențiale.

Nu cred că e greșit, însă pesemne de aici vine ușoara mea dezamăgire cu privire la film.

Am recitit cartea chiar înainte de film (pentru a 5-a oară), ca să o am în minte proaspătă.

Filmul urmărește firul cărții destul de fidel, deși, pentru cei ce nu au citit cartea, ar putea părea pe alocuri de neînțeles.

De ce spun asta? Pentru că mutând povestea din Italia, anumite elemente esențiale s-au pierdut.

Dar să revin la părți din carte.

Pare a fi povestea de o vară a Ledei, o femeie de 48 de ani, aflată în vacanță, la mare, ce aparent este fericită și liberă să se relaxeze. Însă în fapt este povestea unei tulburătoare vieți, viață ce apare în prim planul cărții permanent prin amintirile Ledei. Iar relaxarea este iluzorie de fapt, căci vacanța Ledei numai liniștită nu este.

Leda este mama a 2 fete de 23 și 25 de ani și plecarea lor în Canada pentru a locui cu tatăl lor, îi dă sentimentul ireal de libertate femeii.

La țărm de mare Leda o întâlnește pe Nina care este mama unei fetițe Elena. Nina face parte dintr-o familie napoletană, extrem de gălăgioasă și nepoliticoasă, familie ce îi reamintește Ledei de propria sa copilărie nefericită, cu o mamă ce voia să pară ceea ce nu era, dar care la momente de criză arunca cu tot veninul împrejur.

Leda simte atracție către Nina, pentru că în viziunea sa Nina este versiunea sa tânără sau fiica ce, neavând legături de sânge cu ea, ar fi posibil a o auzi și asculta.

Privindu-i parcursul în acele zile, la mare, retrăiește toate traumele vieții sale din relația sa cu mama ei și din relația cu fiicele sale.

Tema recurentă a scrierilor Elenei Ferrante este această relație mamă fiică, fiica ce își detestă mama doar pentru a constata că cu trecerea timpului ea însăși devine mama sa.

Citind cartea, mamă de fiică fiind, o trăiești în fiecare rând, te regăsești în personaje, în bucurie și durere, în emoție pozitivă și coșmar existențial.

Te regăsești în iubire fără margini, în așteptări veșnic neîmplinite și în neascultare, în oboseală și în dorința de profundă conexiune cu ființele ce există pe lume fiindcă le-ai dat viață.

Sigur, spunea cea care realizat filmul, că Leda e un exemplu extrem de mamă altfel decât ar trebui să fie, că nu multe sunt mamele care își părăsesc copiii. Așa este, Leda este cea care își pune în aplicare planurile în vreme ce majoritatea mamelor nu. Însă trăirile ei sunt, cred eu, trăiri ale multor mame.

Maternitatea nu este perfectă. Este superbă în imperfecțiunea ei, dar niciodată perfectă. De aici frustrări, tristeți și neîmpliniri.

Mamele vor să fie perfecte pentru copiii lor, dar uneori propriile lor nevoi sau nerealizări nu le lasă. Și de aici apar regrete, imposibil de controlat, de gestionat.

Te trezești cu un copil în brațe, pe care îl iubești nespus, pe care cauți în permanență să îl înțelegi, să îi simți nevoile, să îi faci bine. Însă copilul nu îți poate înțelege nevoile, nici mic fiind, nici adolescent sau tânăr adult fiind.

De abia, mult după ce mama s-a dus, când fiica mea a ajuns la maturitate, am reușit a-i înțelege nevoile, tristețile, disperările. Devenisem ea. Dar era prea târziu pentru a mai corecta ceva.

Cartea surprinde foarte bine relația mamă fiică, acel “vortex de anxietăți”, cum îl numea autoarea, frantumaglia.

Filmul însă nu.

Filmul nu pomenește despre relația Ledei cu fiicelei ei adolescente, element foarte important, din punctul meu de vedere, în carte. Pentru că de regulă, adolescența copiilor este o perioadă extrem de grea pentru părinte.

Acel:

Don’t let it break

Peel it like a snake

……

Acea nevoie a copiilor ca părinții să le stea permanent la dispoziție, să le fie plasa de protecție, mame, care nu au la rândul lor pentru ele, plasă de protecție și care prinzând mereu copiii când cad, se izbesc de cimentul rece al unei existențe aride, cu puține satisfacții personale, de fapt.

Desigur, altruismul și iubirea pentru copiii lor le face să reziste, să nu piară, să meargă înainte, să se bucure de fiecare împlinire a puiului lor. Însă uneori o fac, anulându-se ca ființe sau negându-și mare parte din nevoi.

Un alt punct slab al filmului este pierderea esenței în relația Ledei cu cel ce are în grijă apartamentul închiriat.

Nu cred că cei ce văd filmul înțeleg că, povestind cu acel om, (nu îi dau numele căci se numește diferit în film față de carte), Leda retrăiește elemente pozitive ale relației cu fiicele ei ca joaca în zăpadă cu Bianca sau alergatul Martei în brațele mamei, că el retrezește în ea ce e mai bun, chiar dacă bătrânul este un om învechit în gândire cu idei patriarhale, străine Ledei ce luptase spre empancipare în întreaga sa viață.

Leda nu își părăsește copiii pentru sex așa cum pare a sugera filmul.

Leda își părăsește copiii pentru a se împlini intelectual ca femeie și se întoarce atunci când realizează că de fapt copiii sunt cea mai mare realizare a vieții sale. Această fapt nu este surprins nicăieri în film. Iar mie mi se pare esențial. Copiii sunt cea mai mare realizare a unei mame, nimic nu poate egala asta.

Da, Leda înșeală, dar o face, nu pentru a obține satisfacție sexuală, e sris clar în carte, ci pentru că acel om O VEDE, o vede pentru ceea ce Leda simte că este. Soțul o vede ca mamă, profesorul o vede însă pentru mintea sa, pentru scrierea sa, îi iubește esența.

Chiar și relația cu Nina mi se pare ușor distorsionată în film pentru că filmul pierde din vedere faptul că Leda caută să o îndrume pe Nina spre dezvoltare personală, spre a-și continua studiile, oferindu-se să o ajute.

Finalul filmului este interesant, cu telefonul dat de Leda fiicelor ei, în timp ce descojește o portocală, rănită fiind de Nina cu acul de pălărie pe care chiar ea i-l oferise cadou, pe mal de apă, după o noapte în care zăcuse acolo, telefon în care le spune acestora că este vie chiar dacă ele nu par a o asculta.

Finalul cărții, unul dintre cele mai intense finaluri de carte pentru mine, este însă diferit de finalul filmului.

“Sunt moartă, dar sunt bine”.

spune Leda, la final de carte, atunci când le răspunde fiicelor la telefon, după ce rănită fiind de Nina căreia îi dezvăluise că furase păpușa Elenei, își făcea bagajele pentru a pleca spre casă.

Ce semnifică acel final, am încercat să îmi explic la fiecare recitire a cărții.

Ar putea să fie o retrezire la viață, înțelegerea faptului că tocmai prin moartea “vortexului de anxietăți” dat de maternitate, stă un alt fel de început.  Pentru o mamă vortexul de anxietărți nu poate fi anulat, doar diminuat.

Ar putea fi ideea că uneori suntem bine chiar morți fiind pe interior.

Păpușa, personajul principal al cărții, are o profundă semnificație din punctul meu de vedere. Ea este legătura vie dintre mamă și fiică.

Nici aici filmul nu reușește să fie atât de intens precum cartea.

Mina, păpușa Ledei, poate singura sa bucurie, dintr-o nefericită copilărie, este oferită Biancăi care însă nu o place.

Leda simte că darul cel mai de preț oferit fiicei sale nu înseamnă pentru ea nimic.

Zdrobirea de asfalt a Minei, de către Leda, într-un moment de furie, frânge picurul de copilărie rămas în sufletul său de mamă.

Leda suferă și lanțul suferinței nu vrea să se curme.

Ea se consideră vinovata morală a morții mamei sale, prin faptul că nu știuse să o aprecieze cu adevărat pe ea și eforturile sale de a-i crește fiicele părăsite.

În același timp suferă fiindcă știe că nu a fost o mamă bună, pentru că la un moment dat a pus mai presus de nevoile puilor de om, nevoile sale.

Furtul păpușii Elenei se vrea deopotrivă o revenire la copilăria pe care Leda nu o trăise cu adevărat precum și o nouă șansă la o maternitate altfel, fără  greșeli, remușcări și dureri.

Prin ea, Leda vrea să devină deopotrivă fiică și mamă mai bună.

Viermele ce iese din gura păpușii și mâlul maroniu sunt toate resentimentele, toate durerile, tot ce nu poate fi iertat sau uitat, dar care iese la suprafață din străfund de ființă, din regret și negare.

Filmul merită văzut cu siguranță. Este extrem de interesant.

Cartea este, pentru mine, o capodoperă. Este cartea ce mi-a dat puterea să înfrunt vini ce pentru mine erau de neconceput și în care mă afundam singură și neputincioasă. Poate de aceea eu m-am regăsit în carte mult mai mult decât în film.

Despre maternitate este vorba. Da, despre ceea ce ar trebui să fie și despre ce este în fapt.

Maternitatea este precum viața însăși. Ea nu este o imagine într-o vitrină din care mame și copii zâmbesc necontenit. Ea vine la pachet cu frumusețe și zbucium deopotrivă. Poate tocmai de aceea este neprețuită.

Însă, după cum spuneam, oamenii sunt diferiți, filtrându-și realitățile prin propriile lentile.

Și totuși, în ciuda diferențelor ce ne despart, cred că mamele se vor regăsi în frânturi de carte sau de film.

Știu că cele deschise spre a înțelege își vor pune întrebări.

Cred că atât filmul cât și cartea le vor oferi răspunsuri, răspunsuri de neacceptat uneori, pe care poate le vor refuza, răspunsuri ce dor nespus, ca niște răni greu de vindecat.

Nu știu dacă pentru toți film și carte vor avea o asemenea încărcătură emoțională ca pentru mine.

Însă cred că multe mame nu vor putea rămâne indiferente.

Don’t let it break

Peel it like a snake

Don’t let it break

Peel it like a snake

Don’t let it break

Peel it like a snake

Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu despre film.

Uneori am impresia că sentimentele trebuie trăite pur și simplu, că oricât am încerca să le expunem altfel decât poate în cuvinte, necitite sau citite doar de cei ce au trăit ceva asemănător sau empatici îndeajuns pentru a putea înțelege, e în zadar și poate nefiresc.

Dar nu e totuși în zadar.  Și nefirescul, ce e el? Cum l-am putea despărți de firesc, atâta vreme cât firescul meu poate e nefirescul tău.

Avem niște preconcepții și din cauza asta, suferim poate mai mult decât am fi suferit dacă am fi știut că nu suntem singurii ce avem anumite trăiri ce par diferite de norma de trăiri fluturată în fața noastră ca un steag.

A fi mamă este minunat. A fi părinte este minunat.

Dar nu este ușor. Niciodată nu e.

“Copiii sunt un vortex de anxietăți” (Elena Ferrante)

Și vârtejul acesta de neliniști nu încetează niciodată. E important să nu ne ia pe sus și să ne zvârle în nicăieri. E important să avem temelia stabilă pentru a putea face față nu să ne imaginăm că nu există.

Greșim din iubire și ni se reproșează tot din iubire.

Dar nu e greșit să o facem. E firesc.

Sentimentele trebuie trăite. Expuse își pierd din intensitate.

Dar e bine. E liniște.

Suntem bine.

Sunt bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal