Impudoare- o carte de Gabriel Liiceanu
December 2, 2021
Știu că nu avem voie să folosim oricum cuvintele scrise într-o carte, că internetul ne-a dat senzația că putem lua oricând, orice, ca și când ne-ar aparține. Nu este nicidecum astfel.
Însă eu trebuie să îmi încep această scriere cu un citat din splendida carte a domnului Gabriel Liiceanu, Impudoare. Despre “eu” va fi vorba.
E ca o nevoie, nevoia de a îmi justifica mie toată simțirea pe care această carte a trezit-o în ființa mea.
” Nu “elevii tăi” și în nici un caz prietenii sunt cei care, citindu-te, te descoperă, măsurându-ți deschiderea aripilor.
…
Te vor găsi cei ce te-au căutat de la distanță și care te-au întâlnit pe traiectoria gândului tău. Ei sunt ținta nevăzută a acestui gând. Singurii care te-au citit (și eventual te-au iubit) în discreția anonimatului lor. Ei sunt cititorii.”
M-am regăsit pe traiectoria gândului domnului Liiceanu și nu o dată. Sunt cititor al cărților sale de ceva vreme și, cu fiecare rând citit, m-am simțit mai bogată, o bogăție imposibil de descris în cuvinte, o bogăție a spiritului ce se propagă în întreaga ființă. E un sentiment greu de descris, fiindcă nu se poate explica în cuvinte.
Și dacă –miliarde de oameni vorbesc fără a avea acces la cuvânt, ei bine, autorul acestei cărți are toate cheile de la seiful cuvintelor.
Le știe folosi într-un fel care mângâie existența celui ce citește.
Dacă aș compara cuvintele scrise cu o muzică, cuvintele din carte sunt ca o simfonie a cărei vibrație te ține treaz mult după ce muzica nu se mai aude în exterior. Pentru că tu încă o auzi, o auzi în mintea ta, rezonând la unison cu ea.
Mi-am dorit cartea aceasta din momentul în care am citit că a apărut. S-a vândut cu autograf, dar ce sens ar fi avut să o cumpăr astfel când fiecare cuvând, fiecare rând, fiecare pagină respiră ființa autorului.
Am cumpărat-o dintr-o librărie din Sibiu, un oraș cu o încărcătură emoțională puternică pentru mine și, din momentul în care am deschis-o, mi-am început călătoria pe un tărâm nespus de frumos și incredibil de complex al eului ca substantiv, acel eu al autorului, devenit un eu universal. Căci spune autorul:
“vorbind despre tine îl stârnești pe celălalt să vorbescă despre el”
Sau, aș îndrăzni să spun, să se regăsescă timid în alt eu.
Cartea este structurată pe mai multe teme și anume -eul, gândirea, cuvintele, prostia, iubirea, prietenia, crepusculul și moartea și etice.
Construită din cărămizi ale vechilor edificii, cartea este suprinzător de nouă, pentru că înlănțuirea de fragmente, noul și vechiul deopotrivă fac din ea un spectacol inedit.
Și cât iubesc noul în uniune cu vechiul și nu doar la scrieri! Căci nu putem să ne lepădăm de vechi, ca de o haină stricată, doar pentru că noul ne face cu ochiul. Iubirea pentru ce a fost ne împiedică, atunci când este adevărată, să pășim în nou, alungând vechiul din care, fără putință de tăgadă, a izvorât. Putem să aducem iz de noutate vechiului conferindu-i o strălucire aparte, fără a ne debarasa de el, căci noul însuși va fi mereu construit din ce a fost. Nu există nou absolut, pentru mine cel puțin.
Desigur, mă știți deja. Eu nu fac recenzii de carte. Mă consider prea mică pentru așa ceva. Eu descriu ce simt atunci când citesc sau după ce am citit o carte ce mi-a marcat profund existența.
Citind această carte, m-am dus, fără să vreau cu gândul la Octavian Paler, acel scriitor, pe care l-am simțit ca scriind exclusiv pentru mine. Câtă aroganță în simplitatea ființei mele. L-am descoperit târziu, după moartea domniei sale, datorită mamei mele și nu știu dacă a rămas în biblioteca mea vreo carte a sa, pe care să nu o fi citit-o.
Dar să revin la Gabriel Liiceanu. O carte despre eu cere introspecție. Introvertiții scriu despre EU. Ei nu prea știu cum să se exprime la persoana a 3-a, fiindcă tot ce trăiesc internalizează.
Nu fac comparații între cei doi autori, au moduri de scriere diferite, însă am regăsit această scriere la persoana I la ambii, această capacitate de pătrunde în adâncuri neexplorate, acea timiditate care poate duce la explozii de furie. Căci Paler spunea să ne ferim de furia timidului, iar Liiceanu vorbește și el de timidul cu ieșiri violente.
Cred în adevărul scrierii despre cei ce fac fapte reprobabile, că sunt oameni ce probabil nu au citit sau au citit prost. Cartea te face într-adevăr să dorești a duce războaie doar cu penelul. Nu, nu acele războaie duse din tastatură, în care cei mai mărunți dintre cei mărunți se cred zei. Nu despre astfel de războaie vorbesc, ci despre războaiele ideilor ce duc la progres, care nu fac victime, ci doar salvează, care nu sărăcesc, ci doar îmbogățesc.
Am trăit, într-un fel anume, scrierea autorului despre singurătate, poate fiindcă simt singurătatea fiicei mele, trezită fără plasa de sprijin a adulților lângă care trăia, într-un mare oraș, unde, deși nu este singură deloc, de fapt, se simte astfel. Singurătatea poate veni nu doar dacă ești singur cu tine într-o încăpere, ci adesea și dacă ești înconjurat de lume. Și singurătatea nu e ușor de învățat.
Apoi, cred că în aceste vremuri tulburi aveam nevoie să citesc o astfel de carte. Aveam nevoie să mi se confirme ce știam deja, cum că în cei ce fac zgomot mult e cea mai vastă tăcere. Că răcnetul arată, de fapt, că nu au nimic a spune.
Am zâmbit la omul devenit prost din politețe. Căci ne temem prea mult să nu rănim pe alții și atunci, adesea, le acceptăm elucubrațiile, îi lăsăm să bată câmpii în liniște, lăsând furia să ne destrame pe interior, afișând în exterior un zâmbet politicos. Îmi zic că nu e bine așa. Dar parcă nici să lupți cu morile de vânt nu e o soluție.
Cândva, plimbându-mă prin natură, am avut această revelație, pe care desigur cei mai deștepți ca mine o avuseseră cu mult înaintea mea, că ideologiile sunt surse de prostie. Mă întrebam atunci dacă ideologiile se nasc din credințe sau din dorința de a controla. Nu am avut un răspuns. Nici acum nu îl am cu adevărat. Dar, da, să crezi fără a cerceta, indiferent în ce, nu poate duce la nimic bun. Citind în carte despre ideologia ca sursă de prostie, m-am simțit cumva mai puțin singură în gândul meu.
În capitolul despre iubire și în special cu privire la iubirea față de cei pe care îi aduci pe lume m-am regăsit lăcrimând. Căci adesea m-am întrebat dacă e bine să aducem, într-o atât de abjectă lume, copii. Dacă nu ne vor reproșa asta, în inerente nefericiri. Apoi, decizia fiind luată, nu am regretat niciodată. Nici nu aș avea cum, căci, ca aproape orice mamă din lume, știu că am un copil perfect, zămislit din multă iubire și că nimic nu mi-aș dori mai mult decât să îi fie bine.
Lipsită de un optimism fervent, mereu înclinată spre melancolie, m-am regăsit în paginile acestei cărți, ca și când descriind stări proprii, autorul le-ar fi descris de fapt pe ale mele.
Mă răsucesc în așternuturi gândindu-mă la asemănările dintre noi oamenii, la deosebiri, la ce ne face sau nu speciali sau mai puțini speciali. Și realizez că eul meu cuprinde întregul univers, că fiind toți pulbere de stele, nu suntem atât de deosebiți precum, uneori, aroganți, ne-ar plăcea să credem.
Și revăd cu ochii minții o frază din cartea domnului Liiceanu. O revăd scrisă pe pagină și apoi pretutindeni. Mă înconjor de ea, mă arunc în ea ca într-o mare adâncă. Mă simt ca aparținând adâncului, mării, cerului, universului, momentului și eternității, enunțatelor cuvinte.
“Nu suntem niciodată atât de diferiți încât să încetăm să fim asemănători.”
Suntem unici. Suntem oare?
