Nimeni nu te asculta, spune!

“Nimeni nu te-ascultă… spune”

Cam așa scriam acum nici nu mai știu câți ani, când mă luptam cu tenebrele unei adolescențe nu tocmai ușoare.

Mi-au revenit în minte aceste versuri acum, când, la rândul meu, am un copil adolescent ce probabil simte la fel în timp ce și eu am aceeași senzație de atunci de demult.

Sigur că anii ce au trecut și-au pus amprenta asupra a ceea ce sunt eu și despre mine știu sigur că a fi ascultată înseamnă de cele mai multe ori un compromis, înseamnă a vorbi despre ce alții au nevoie a asculta și nicidecum despre ceea ce mă reprezintă pe mine însămi, despre ceea ce în profunzimi de suflet îmi doresc a împărtăși fiind în același timp și auzită.

Resemnare? Nicidecum!

Să zicem că ar fi mai degrabă un simț extrem de ascuțit al unei realități covârșitoare și câștigarea unei identități în care am realizat fără zbucium că singurătatea va să îmi fie prietenă peste momente grele, ea și cărțile.

Dar ce fac atunci când este vorba de copila mea și când strădaniile mele de a fi auzită eșuează lamentabil.

Sigur, aici nu se pune problema de a fi auzită neapărat, ci mă întreb dacă,  în totala lipsă de comunicare pe care sub nici o formă nu o pot depăși sau controla, fata mea nu se simte cumva la fel de singură cum m-am simțit eu mereu.

Dacă mă înșel și sub masca unei pregnante rebeliuni se ascunde tot o mare singurătate?

La vârsta ei eram ocupată să o condamn pe mama că nu mă asculta și mă simțeam neauzită, dar în același timp acum la anii maturității rememorez discuțiile lungi cu ea, discuții pe care nu le pot avea cu fetița mea pentru că le refuză de foarte multe ori și îmi amintesc plimbările pe care le făceam și filmele pe care le iubeam pentru simplul fapt că aveam șansa să le văd cu ea.

Dar dacă au fost momente în care ea s-a simțit neauzită, ignorată, neascultată până în adânc de ființă, dacă dincolo de măști se afla singurătatea ei, mână în mână cu a mea, două singurătăți trecute similare cu cele prezente ce ne despart pe mine și pe fiica mea?

Mă străduiesc să o ascult și nu știu dacă simte asta, simt că se străduiește fără putință să îmi înțeleagă mintea întortocheată și totuși reușim să avem chiar și o comunicare de conveniență de foarte puține ori.

Știu că adolescența e o perioadă dificilă, îmi amintesc sau citesc despre ea realizând că nimic nu se potrivește unei realități unice, așa cum este realitatea fiecăruia luată separat.

Însă mi-aș dori să mă pot metamorfoza în nepăsare, să pot transforma neputința în putință, să fac din neascultare ascultare. Și dacă atunci când este vorba de alte comunicări, atunci când le simt că refuză să rezoneze cu sufletul meu, mă retrag, îmi doresc ca această comunicare, singura cu adevărat semnificativă din viața mea să poată exista acum și mereu.

Am citit recent două cărți ce m-au marcat și în ambele este vorba într-un fel sau altul despre comunicarea părinți copii.

Prima este “Jurnalul Annei Frank”, acea carte scrisă de fetița evreică neauzită nici ea de către părinți care se confesa jurnalului ei Kitty.

A doua este “Fiul cel bun” scrisă într-un mare fel de către Pascal Bruckner.

Ambele mi-au deschis ochii spre o realitate cât se poate de pronunțată și anume că adolescenții au nevoie să își desfacă aripile și să zboare și că trebuie să fim acolo spre a-i prinde în caz că există riscul ca aripile să li se frângă, dar fără a le inoportuna zborul.

Ambele mi-au arătat ceea ce știam demult și anume că ființele complexe au o lume a lor clădită “din petale de povești” care nu se dezvăluie cu ușurință celor din jur.

Am înțeles că asemeni adulților ce și-au păstrat copilăria în suflet, copiii se simt abrutizați de realitatea cotidiană, de poveștile despre viața de zi cu zi și caută să evadeze într-o altfel de lume știută numai de ei… de Kitty sau de autobiografii pe care deseori le scriu cu litere de singurătate și care rămân necitite, neștiute, necunoscute.

Așadar, dincolo de cuvinte și de ascultare, există înțelegerea sufletului de către suflet, este ceea ce nu se poate vedea sau auzi, dar ce se poate simți dincolo de cuvinte.

Ştiu sigur că atunci când ne adăpostim de conversații ce ne mutilează sufletele, prin lipsa semnificației lor pentru ceea ce suntem sau ne străduim să devenim o facem pentru a ne autoproteja nicidecum pentru că iubim mai puțin.