Operațiunea Ragnarok

Despre filme scriu rar sau aproape deloc, sunt cărțile cele care cu adevărat mă fascinează trezind în mine dorința de a vorbi despre ele. De data aceasta vreau, însă, despre un film să vorbesc. Și nu pentru că mi-ar fi plăcut filmul în sine, ci mai degrabă mesajul său. Filmul este suedez, îl găsiți de Netflix și se numește Operațiunea Ragnarok și l-aș numi film distopic, dacă, în fapt, realitatea nu ar bate filmul.

El începe cu un citat al lui Primo Levi, chimist, supraviețuitor al Holocaustului:

“Monștrii există, dar sunt prea puțini ca să fie cu adevărat periculoși. Mai periculoși sunt oamenii comuni, funcționarii gata să creadă și să acționeze fără să pună întrebări.”

Nu am făcut imediat legătura dintre citat și tema filmului, deși ar fi trebuit.

Pe scurt, filmul este despre o substanță, realizată în laboratoarele militare ce îi face pe oameni să își vadă semenii drept monștri și astfel să se ucidă între ei.

Nu știu dacă m-ar fi marcat atât de tare filmul, dacă nu ar fi atât de actual. E o distopie, dar dacă te uiți mai bine, nu e chiar astfel.

Cine nu își amintește trecutul este condamnat să îl repete.” – George Santayana– stă scris pe un panou în Auschwitz

Culmea este că în zilele noastre, nu doar că istoria este uitată, dar s-a ajuns chiar la negarea evidenței istorice; nu știu dacă voit sau din prostie.

Paradoxal, oamenii sunt capabili de mult mai mult rău decât cel prezentat în film, pentru simplul fapt că ei nu au nevoie de o substanță dispersată în aer pentru a-și urî semenii.

Mult prea mulți aleg să creadă, fără să cerceteze, fiind de partea asupritorului, fără să le pese de răul făptuit, de suferința produsă, imaginându-și că e mai corect a ascunde mizeria sub preș decât a sta vertical și a lupta pentru cei ce suferă sau pentru ce este corect sau drept.

Sunt oamenii ce urăsc pur și simplu pe cei diferiți de ei. Națiile urăsc nații, rasele se urăsc între ele, psihopații pornesc războaie și alții, psihopați ca ei, îi apreciază. Nu contează prețul când fala este la putere.

Mulți oamenii urăsc ce e bun sau ce nu înțeleg. Și când urăsc, o fac cu atât de mult aplomb încât își neagă până și propriul interes. Nu conteaza valoarea unui om sau dacă acel om ar putea face o instituție sau o țară să prospere, dacă mințile înguste consideră omul imposibil de încadrat în șabloane vor face tot posibilul să îl înlăture.

S-au făcut atât de multe experimente ce au demonstrat fără echivoc prezența răul uman, cum ar fi cel de la Stanford cu colegii împărțiți în 2 tabere conducători de închisoare și prizonieri care și-au luat rolul atât de în serios încât au uitat că practic e doar un joc sau experimentul Milgram în care la cerința unei autorități, participanții la experiment le aplicau șocuri electrice, dincolo de limita suportabilității și fără să le pese că i-ar putea ucide, semenilor, fără să pregete, într-o proporție de aproximativ 65%.

Multă vreme am crezut că cu vorba sau cuvântul, în pace, cu înțelegere, oamenii se pot schimba, pot vedea că ura nu aduce nimic bun. Mi-am imaginat, cu naivitate, că este ca în poveste, că binele învinge.

Însă, în timp, am constatat că nu e deloc așa, că agățați în preconcepte dragi minților lor mărunte, oamenii preferă să distrugă în loc să clădească. Și o fac aducându-și justificări faptelor reprobabile. Cu justificare, nu mai există regrete și astfel răul proliferează.

În film sunt prezentate mai multe teme:

• cea a substanței (manipulării) ce face oamenii să își vadă semenii drept monștri;
• cea a urii față de cei ce nu par a aparține grupului;
• cea a politicienilor ce aleg să îi sacrifice pe alții, pentru capital de imagine.

L-am privit, uitându-mă în același timp în jurul meu și regăsind tot ce filmul prezenta și în a mea realitate. Poate de aceea am fost atât de impresionată de el.

Pentru că da, monștrii sunt rari, dar oamenii cu inima împietrită, lipsiți total de empatie, nicidecum.

Se spune că trăim cel mai bun timp din istoria de până acum. Dar va mai fi așa pentru multă vreme? Nu știu de ce, dar văzând ce se pretrece, am mari îndoieli.

Scriam cândva că totul ar putea fi altfel dacă iubirea ne-ar fi mai presus de orgoliu. Din păcate, suntem ființe vanitoase, cu dorința de a domina. Ne place să ne credem superiori celorlalți și parcă nu funcționăm până nu îi umilim. Ce câștigăm astfel? În fapt nimic, în pseudo realitatea noastră putere.

Cred că mai durează până ce oamenii evoluează până într-acolo încât să cunoască cu adevărat realitatea.

Dacă se ajunge la o astfel de evoluție, înainte ca omenirea să dispară cu totul, rămâne de văzut sau nu.

Până atunci privim spre filme distopice, dorindu-ne acut ca ele să fie doar fruct al imaginației și nimic din ele să nu mai regăsim vreodată în jurul nostru.