Dincolo de curcubeu

Nu fac un secret din faptul că mă simt mult mai bine în prezența animalelor decât în prezența semenilor mei. Și, de câte ori privesc la curcubeu, îmi imaginez cum toate ființele ce mi-au adus atât de multă bucurie în viață, și care nu mai sunt aici cu mine, sunt acolo, dincolo de el, într-o lume mai bună, cu ființe incapabile a le mai răni, cu voie sau fără de voie, vreodată.

Cu un an înainte de plecarea mamei, a apărut în viața părinților mei el, cățelul cel mai timid din univers.

Și-a dus, mai apoi, viața, tăcut, loial, într-o lume ce nu știu exact dacă i-a înțeles specialele nevoi, ale unui highly sensitive dog, căci da, asemeni oamenilor, și ele, animalele noastre de companie, au diferite trăsături de caracter. Pot fi exuberante sau timide, introvertite sau extrovertite, fiecare dintre ele fiind unic, în felul său. 

El a fost foarte sensibil, într-o insensibilă lume. Nu ar fi rănit pe nimeni niciodată. Deși pe el îl rănea și un glas ușor ridicat, făcându-l să tremure de frică, el nu ar fi mușcat sau mârâit niciodată. El răspundea cu iubire la ură și cu prietenie dușmăniei. Întotdeauna!

R nu a fost câinele meu, nu mi-am trăit viața alături de el, însă l-am ținut în brațe la moartea sa.

Așa a vrut soarta. Nu am fost capabilă a construi altfel de destin. I-am simțit ultima vibrație, ultima bătaie a inimii.

Somn ușor a spus doamna doctor, iar el nu a mai fost, într-o fracțiune de secundă.

L-am strâns în brațe căci am vrut să simtă, în acel moment, toată iubirea din lume, să poată să creadă, în mintea lui de cățel extrem de sensibil, în bunătatea oamenilor. 

Dar despre ce bunătate vorbesc când eu am fost cea ce l-a dus la eutanasie? Nu, nu pot vorbi despre bunătate. 

Și totuși am vrut să simtă că omul lui îi este alături. Nu eram omul lui. Dar speram ca el, în timp ce îl strângeam în brațe, să își poată imagina că brațul ce îl cuprinde este al omului său. 

Făcuse accident vascular. Inima nu îi mai bătea cum trebuie și respira din greu. Dar era lucid.

Știu sigur că era, deși în drumul său spre veterinar, privea în zare, culcat fiind, ca pentru a își lua rămas bun. Ce paradox nu? Să își ia rămas bun de la o lume nu prea bună.

O eternitate îl așteaptă, acum, dincolo de curcubeu.  Un infinit de a trăi fără să trăiască.

Iar eu îmi voi imagina că de acolo, dintr-o lume mai bună, mă va privi, fără să mă judece pentru fapta mea. Și cine știe poate că, în acea bună lume, se va întâlni cu mama.  Și atunci mă vor privi amândoi, ca demult, dintr-un balcon, vechi, uitat de timp.

Îmi voi imagina, doar îmi voi imagina.

Drum Lin R! Drum Lin!