Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Palpitații în deșertul existenței

La sfârșitul anului trecut, după aproape un an de liniște, în urma unui eveniment, deloc înfiorător, dar pentru mine extrem de dureros, am reînceput să am palpitații. După prima criza, a durat ceva timp până la a doua, dar apoi crizele s-au succedat unele dupa altele, într-un amețitor ritm, lăsându-mă sleită de puteri.

Ca și anul trecut, am ajuns la cardiolog, alte viziuni asupra problemei, dar acelasi diagnostic, inimă sănătoasă, minte incapabilă de detașare și foarte pricepută în a trimite impulsuri ciudate, către un cord deschis să le primească.

De ce nu sunt capabilă de detașare, acea detașare ce poate duce la pace interioară, nu stiu.

Stiu doar că mă dor toate, fiecare cuvânt mai aspru, fiecare faptă nedemnă, fiecare gest impropriu, fiecare acuzație nedreaptă.

Și mai știu că durerea se acumulează cărămidă cu cărămidă, până ce simt o apăsare în piept ce nu îmi dă voie să respir, apoi un nod in gât, acut, strident, iar apoi inima o ia la galop, nebunește, cu mici intermitențe.

În acele momente, totul pare exacerbat: oamenii vorbesc prea tare, mașinile merg prea repede, ploaia mă zgârâie pe creier și totul doare, doare acut, doare tare. Sunt momente în care imi pierd cunoștința apoi ea revine, dar nebuna inima bate, bate și îmi doresc să mă arunc în gol de la al 100-lea etaj al unui zgârâie nor, numai să scap.

Atac de panică sau doar tahicardie supraventriculară paroxistă, habar n-am, poate sensibilitatea mea creaza aceste stări, aceste impulsuri sau doar inima începând să bată nebunește, mă face să simt acea frică de necuprins.

Înainte de a merge la cardiolog, pentru câteva zile am simțit că socotelile mele cu viața se cam încheie. Și mi-am dorit, mai mult ca orice, să mă reintorc către scrierea omului ce mi-a marcat existența într-un moment de cumpană al vieții mele.

După moartea mamei, acum 12 ani, scrierea d-lui Octavian Paler m-a ajutat să imi gestionez durerea. Îmi amintesc de momentele în care mă contopeam cu scrierea domniei sale în cel mai firesc mod posibil, de parcă ea facea parte din mine.

Nu întâmplător am ales să recitesc Deșertul pentru totdeauna. Este cartea scrisă de autor, după infarctul pe care l-a suferit  domnia sa. Întâlnirea cu moartea îi dă autorului o altă perspectivă asupra vieții.

Citindu-l, simt cum perspectiva mea asupra vieții și a morții se schimbă și ea.

“Poate simt mai mult decât înteleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă și mai stupidă. Omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt nu ceea ce gândesc.”

Deșertul pentru totdeauna-Octavian Paler

Nu degeaba, citindu-l atunci, demult, am avut sentimentul că fiecare rând, fiecare cuvânt, totul îmi era dedicat. Mă recunoșteam în scrierea sa, ca și când autorul m-ar fi cunoscut bine, ar fi știut ce imi doresc de la viată, ce gândesc, ce simt.

“Viata nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar, în care gasești de toate, inclusiv nimicuri.”

Deșertul pentru totdeauna-Octavian Paler

Mă plimb prin acest bazar, numit viață, căutând să îi apreciez frumusețea. Dar uneori sunt agresată de prea ascuțite sunete, de cei ce vor să îmi vândă orice cu orice preț, de hărmălaia produsă de mulțime și de produsele pestrițe ce se găsesc acolo. Scotocesc prin el și nu reușesc să găsesc sensul lui, rostul, nu reușesc să găsesc produsul care să-mi anime speranța, care să mă facă să aud din nou melodia timpului pierdut de mine, prin mine. Poate că e momentul să le dau eu un sens, un rost, la toate nimicurile ce mă cotropesc adeseori si poate astfel bătăile inimii ar inceta să mai fie în galop.

Însă e greu de faptuit, căci uneori am impresia că sunt permanent invizibilă într-o lume măreața ce nu are cum să mă includă și pe mine, alteori mă simt prea vizibilă și această vizibilitate mă face vulnerabilă.

Îmi rămâne cuvântul, pe care il scriu și apoi îl șterg doar pentru a-l rescrie aici, în abisul meu, către care privesc adeseori. Mereu am simțit cuvintele ca pe un pansament pentru toate neputințele. Nu vorba m-a salvat de la pieire, fiindu-mi aproape imposibil să vorbesc degajat precum vorbitorii de la TED, ci cuvântul scris în singuratate.

Tot în singuratate m-am regasit, atunci când în mulțime m-am pierdut. Mi-am dorit mereu prieteni, puțini, dar capabili a înțelege complicata mea minte. Însă mi-a fost imposibil să îi găsesc și a fost numai vina mea. Uneori trebuie să încetam a ne dori ce nu putem avea vreodata și să ne concentrăm spre a ne altoi dorințele astfel încât să se muleze pe capacitățile noastre.

Cartea, o autobiografie a autorului ce se imbină cu povestea fantastică din Asybaris, tinutul plin de praf, de unde nu se mai pleacă nicaieri, este fascinantă. Dacă citești cu atenție vei simți cum se contopesc cele două lumi, reală și imaginară, devenind un tot, așa cum, de altfel ni se întamplă nouă oamenilor, atunci când visăm, ne imaginăm sau ne amintim și ne construim realitățile amestecând în mod inedit ceea ce trăim cu irealul din mintea noastră.

Am nevoie să descind în mine pentru a putea să mă înalț. Am nevoie să înteleg mai mult decât o fac acum. Așa cred. Sau poate am nevoie să mă detașez de acest tumult și să îi dau vieții mele un alt înteles.

Prea multe se învălmășesc în mintea mea, îmbolnăvind-o. Prea multe vini, prea multe reproșuri, prea multă durere. Cine să le mai deslușească, cine să le mai înteleagă?

Fac un pas spre vindecare și câteva cuvinte spuse șuierat mă aruncă înapoi cu 10. Știu, oamenii rănesc fiind ei răniți la rândul lor. Dar cum să te detașezi de acest tumult cotidian?

“Pentru mine moartea este hotarul unde încetează să mai existe mâine. Numai până acolo poți să iubesti, să visezi, să regreți. Brusc tot ce n-ai făcut ramâne pentru totdeauna nefăcut.”

Deșertul pentru totdeauna- Octavian Paler

Și eu mă tem de moarte, de tot ce n-am facut și rămâne nefăcut. Până la primul atac de panică sau tahicardie mi-am spus mereu că mai e timp. Atunci am simtit însă, că pentru noi oamenii, timpul poate înceta să existe într-o fracțiune de secundă. Și m-am înspăimântat.

Și cum noi, oamenii, când murim, regretăm ce nu am făcut, am simțit o sete acută de a mă ridica din spaimă și de a face tot ce a rămas nefăptuit, pentru ca nu cumva să ramână pentru totdeauna nefăcut.

Nu am vanități sau orgolii, nu vreau să demonstrez nimic. Vreau doar să mă contopesc cu natura și să am pace. Să am nu doar libertatea gândului, ci și a gestului, a cuvântului, a faptei.

Mă plimb prin bazar, printre tarabele cu marfă amestecată și cu mult zgomot.

Sunetele se îndepartează treptat. Râmâne doar muzica, o muzica plăcută, relaxantă ce îmi aduce liniște.

Închid cartea, dar ea rămâne deschisă în mintea mea.

Afară ninge, ninge cu fulgi mari, ca într-o poveste. Orașul meu nu seamană cu Asybaris nici în realitate, nici în imaginația mea.

Nimicurile din bazar reprezintă de fapt totul, un tot ce dă formă vieții mele. În vâltoare bazarului existențial, găsesc puterea să îmi construiesc liniștea.

Inima imi bate regulat si linistit.

Chiar dacă moartea este hotarul în care încetează să existe mâine, cine mă oprește să trăiesc acum?

Respir adânc.

Niciodată nu voi fi serenă, știu asta. Palpitațiile vor reveni. Dar poate, data viitoare mă vor găsi mai pregătită să le primesc. Nu ar fi mai bine ca noi să acceptăm ceea ce nu putem schimba? Cu siguranță da.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal