Parenting sau despre meseria de părinte

Interviul cu Lionel Shriver despre Ezra Miller, pe care l-am ascultat de multe ori, mi s-a părut foarte interesant și de aceea de la el plec în scrierea acestui articol despre parenting sau mai pe românește despre meseria de părinte.

Pentru cei ce nu stiu, Ezra Miller este actorul ce l-a jucat pe Kevin din Trebuie să vorbim despre Kevin, tânărul crescut cu dragoste, într-o familie iubitoare, dar care ajunge criminal la 16 ani.

Ezra, precum Kevin, ajunge un tânăr neînțeles și rebel, arestat pentru fapte reprobabile, ce clamează în final că are o boală psihică doar pentru a scăpa de responsabilitatea acțiunilor săvârșite.

Și se pun întrebările:

Este permisivitatea din creșterea copiilor din zilele noastre un pericol pentru ei, este ea într-adevăr iadul, în vreme ce stabilirea unor limitări poate duce la o evoluție mult mai bună a copiilor spre viitorii adulți?

Este modul în care ne creștem astăzi copiii un pericol de a-i transforma pe aceștia într-o generație de Ezra Miller-s?

În prezent se bate prea multă monedă pe identitate și pe faptul că copiii pot fi ce vor ei (și dacă vor să fie copac?).

Înainte, identitatea, caracterul se construiau prin multă muncă nu se considera ca există per se.

Vorbește Lionel în interviu și despre sănătatea mintală sau mai degrabă clamarea lipsei ei ca mod de a ocoli responsabilitatea.

Desigur, sunt mulți oameni bolnavi ce au probleme serioase, ce suferă de depresie și care au nevoie de înțelegere și tratament.

Însă unii tineri ajung să își caute simptome de boli psihice ori de câte ori apare câte un obstacol în calea lor. Nu le poți spune nimic pentru că imediat ți se reproșează că nu îi înțelegi. Dar nu fac nimic pentru depășirea obstacolului, așteaptă doar clemență pentru pasivitate.

Și am stat să mă gândesc. Pe vremuri când oamenii luptau pentru supraviețuire nu aveau timp să stea să își contemple nefericirea. Acum însă, mulți dintre cei ce nu au nimic de făcut și cărora li se servește totul pe tavă se pretind neînțeleși și nefericiți. Poate chiar sunt.

Cred că modul de creștere a copiilor din zilele noastre nu este cel mai bun și că autoarea are dreptate.

Dar dincolo de interviu, să mergem la trauma copilăriei (childhood trauma), căci prea mult se insistă pe ea. Este un fel de laitmotiv, se vorbește pretutindeni de ea, de parcă doar în ultimii ani părinții au uitat cum să se poarte frumos și dacă înainte, în vremuri de foamete și războaie îi tratau exemplar pe copii, acum dintr-o dată toți părinții își traumatizează progeniturile.

Mulți copii, mult prea mulți, ajunși la ani de maturitate, în loc să ia viața în piept și să depășească inerente obstacole își acuză părinții de abuz. Și nu, nu cei abuzați, aceia își ling rănile, ridicându-se și reușind să își depășească traumele, chiar dacă uneori cu mult sacrificiu.

O fac cei ce au trăi copilării fericite, din care nu le-a lipsit nimic, care nu știu ce e aceea greutate. O fac dezinvolt, crezând că astfel își pot controla părinții sau că sunt absolviți de orice responsabilitate a prezentului.

Și e normal să se întâmple astfel, în anormala normalitate de astăzi când se scriu articole despre cum, dacă 99% din copilărie ai fost fericit și 1% nefericit înseamnă că ai suferit traumă.

Și, deși poate fi dureros pentru părinte să își audă copilul crescut în cel mai sigur mediu, cu cea mai mare dragoste, acuzându-l de abuz, nu este aceasta problema. Adult fiind, părintele are în spate greutățile sale și încearcă să înțeleagă, atât cât poate. Și de cele mai multe ori reușește. Nu el este cel afectat.

Însă un tânăr care nu a suferit traumă, dar care croșetează în a sa minte această idee, practic se oprește din dezvoltare. Rămâne suspendat în iluzia unei nefericiri neprovocate de factori externi (căutând vinovați inexistenți pentru drame imaginare), dar pe care el real o percepe ca fiind astfel și refuză să se dezvolte ca om, rămânând în mentalitatea de victimă, blamându-i pe toți, mai puțin pe sine, pentru neîmplinirile sale. Și astfel, neputând ieși din acest labirint nu caută soluții, ci vinovați.

Cei din jur, adesea cu iubire îl vor sfătui și asculta, dar el se va simți neînțeles și surd va fi la vorba părintelui său, ajungând chiar la autodistrugere, autodistrugere provocată de o distorsionată percepție a realității.

Media și psihologii sunt și ei de vină în a insista pe traume inexistente. Poate din dorința de a face bine sau doar de a face bani caută și chiar găsesc traume acolo unde nu sunt.

Cred că nu există copil care să fi avut o copilărie 100% fericită. Doar că uneori obstacole și neîmpliniri pot duce la o armonioasa dezvoltare a unui om.

Da, tinere, chiar dacă mama te-a controlat uneori, chiar dacă poate a strigat la tine, chiar dacă nu ți-a făcut pe plac mereu sau a spus cuvinte ce au durut, chiar dacă tata poate te-a amenințat că îți taie din alocație, nu înseamnă că ai suferit traumă în copilărie. Trebuie să te gândești că părinții tăi sunt și ei oameni cu emoții ce nu se pot plia perfect pe așteptările tale.

Însă pentru că trauma și abuzul sunt reale, pentru că cu adevărat mult prea mulți copii le trăiesc, trebuie să vorbesc despre ele, pentru a face diferența între abuz și non-abuz, traumă și non-traumă.

Trauma apare ca urmare a violenței domestice, dezastre naturale, abuz sexual sau fizic, accidente, război și uneori proceduri medicale dureroase.

Abuzul este utilizarea sau tratarea necorespunzătoare a unui lucru, adesea pentru a obține beneficii în mod nedrept sau necorespunzător. Abuzul poate avea mai multe forme, cum ar fi: maltratare fizică sau verbală, vătămare, agresiune, încălcare, viol, practici nedrepte, crime sau alte tipuri de agresiune.

Abuz fizic:

• Lovirea copilului;
• Arderea lui;
• Ținerea sa sub apă;
• Legarea lui;
• Scuturarea puternică

Abuz emotional:

• Critica constantă a copilului;
• Acuzarea constantă a sa de probleme ale adulților;
• Respingerea repetată;
• Anularea sentimentelor sale;
• Ridiculizarea;
• Umilirea;
• Amenintarea;
• Neoferirea copilului a unui mediu propice fără violență

Neglijarea copilului:

• A nu hrăni copilul;
• A nu îi cumpăra haine corespunzătoare;
• A nu îi oferi îngrijire medicale;
• A lăsa copilul singur pentru mult timp.

Scrierea mea nu face referire la tinerii în mod real abuzați.

Ei sunt cu adevărat victime și societatea trebuie să ia toate măsurile pentru a-i ajuta pe aceștia să treacă cu bine peste traumele trecutului.

Mi-a plăcut foarte mult interviul cu Lionel, pentru că tratează o problemă stringentă a zilelor noastre.

Este permisivitatea din creșterea copiilor din zilele noastre un pericol pentru ei, este ea într-adevăr iadul în vreme ce stabilirea unor limitări poate duce la o evoluție mult mai bună a copiilor spre viitorii adulți?

Cred că da.

Cred că e mai important să insuflăm copiilor simțul responsabilității mai mult decât pe cel al identității, să îi învățăm că ei nu se nasc știind cine sunt, că identitatea numai nu le dă un scop în viață, că viața se construiește, ei înșiși trebuind să evolueze permanent, nu să stagneze așteptându-se la recunoaștere pur și simplu.

Este modul în care ne creștem astăzi copiii un pericol de a-i transforma pe aceștia într-o generație de Ezra Miller-s?

S-ar putea.

Și nu e bine. Nu e bine în primul rând pentru ei.

Cum schimbăm asta? Nu știu.

Știu sigur că dragostea nu este suficientă în creșterea unui copil, pentru formarea unui adult responsabil și fericit, deși este absolut necesară.

Este nevoie de fermitate, consecvență, exemplu propriu, neabdicarea de la anumite reguli și putere, putere de a asculta, putere de a ierta, putere de a nu reacționa cu emoție la răbufniri uneori specifice anilor adolescentini, la acuze nedrepte, la lipsa recunoștinței, la răutăți gratuite.

Dar mai presus de toate, este nevoie a înțelege că dacă vrem să scriem un viitor mai bun pentru copiii noștri nu putem nici ei și nici noi locui în trecut.

Totul începe de la momentul prezent.

Poate ar trebui copii și părinți să ne rescriem modul de a acționa, de a reacționa și de a percepe realitatea.

Să scriem altfel scenariul vieților noastre.

Dacă vom reuși sau dacă măcar vom încerca rămâne de văzut.

imagine Unsplash