Ploaie şi gânduri răzleţe

Ploaie și gânduri răzlețe, dealul castelului și băiatul cu cartea, copacii înfloriți, femeia cu creionul ce desenează zâmbind, persistente amintiri, soarele arătând-se de după nori, tristețe şi bucurie, ghizi ce vorbesc mai mult sau mai puțin bine engleza, oameni (oare ce o fi în mintea lor?), senzații de vid și de prea plin, desene pe asfalt, copii care plâng ca apoi să râdă, fluviul ce își curge existenţa , frig şi cald deopotrivă, viaţă!

These confused feelings, strange noises around and in my head, what it seems to be, what it is. Nature and its power of healing, humans and their power of destroying everything around.

Ar fi liniște dacă pe drumul de lângă grădina cu copaci înfloriți nu ar trece mereu mașini. Mașinile își ambalează continuu motoarele stricând echilibrul a ceva ce nici măcar nu mai știu dacă este în echilibru.

Spunea Blaga că veșnicia s-a născut la sat și îl cred. La sat, timpul are alt înțeles.

Primăvara s-a instalat pe deplin, natura se trezește din amorțire și nu mă mai satur de cântecul păsărilor.

Și dacă nu înțeleg mai nimic din felul de a fi sau de a iubi al oamenilor, mă regăsesc în deplin acord cu sălbăticia naturii, într-o gradină cu iarba crescuta haotic și cu păsări ce își cântă fericite trilul, compozitori și interpreți în aceeaşi măsură.

Realizez că haosul din grădină este asemănător haosului interior pe care acut îl resimt adeseori în ultima vreme.

Cred că ploile de lacrimi sunt asemenea ploilor ce fac natura să renască. Poate o ploaie de lacrimi e capabilă a-mi readuce primăvara în inimă după atât de multă iarnă.

Închid ochii și în ciuda învățăturilor pe care încerc să le asimilez, despre cum să trăiesc clipa, mă las purtată de amintiri.

În Budapesta, ieri, simțeam nevoia să scriu, să îmi urlu neputința, să îmi șoptesc credința că poate totuși lumea nu e așa cum mintea mea a început să o perceapă, că poate, doar poate, e un pic așa cum îmi doresc eu să fie. Şi deşi mai nimic nu va să fie cum ne imaginăm, așa cum de cele mai multe ori lucurile nu sunt ce par a fi au fost trei momente ce mi s-au încrustat în amintire transformându-mi într-un fel dorința în realitate:

1. fata frumoasă ce străbătea cocoțată pe bicicletă orașul pentru a câștiga un bănuț cu un ditamai rucsacul cu mâncare de transportat la clienți;
2. băiatul cu cartea din parcul castelului, o specie pe cale de dispariție, dar atât de dragă mie;
3. bătrâna ce desena statuia.

Fata, este numai un zâmbet în slalomul ei printre oamenii grăbiți. Nu pare obosită, pare că zboară printre oameni, ca o balerină într-un desăvârșit dans. Lucrează,  îndeplinind cu demnitate o muncă banală poate, căreia îi dă sens și ai senzația că o rescrie, că își rescrie fișa postului și ție viața în versuri transformând-și ei munca și ție secundele, în care o privești, în poezie.

Urcând dealul spre a evada din mulțime și spre a-mi recăpăta pierduta liniște îl zăresc pe el, băiatul cu cartea. Stă ascuns, printre copaci, întorcând avid paginile cărții sale. E complet afundat în lectură și nimic nu pare a-l aduce pe meleaguri reale, el călătorind pesemne în alte dimensiuni ale existenței. Simt lacrimi în ochi și pentru o secundă îl iubesc pe acel copil cu cartea în mana imaginându-mi multitudinea de subiecte de discuție pe care le-ai putea aborda cu un om ca el.

Acești oameni încântători ce încă mai citesc, frumusețea vorbei lor, cuvinte curgând fără număr, răvășitoare, lipsite de banalitate, cuvinte alese dintr-un vast vocabular mă fac să visez la o lume utopică, desăvârşită ce are forţa necesară de a evada din cotidian, din uzuale replici, din conversaţii lipsite total de orice fel de esenţă.

Plonjez din nou în mulțime, aproape de Muzeul de istorie și de ruine. Acolo zăresc bătrâna, femeia de dincolo de ani cu zâmbet pe chip și riduri pe frunte. Pictează o statuie aproape de muzeul de pe culmi, lângă ruine, acceptând-şi destinul şi sperând la o eternitate dăruita ei prin arta. Pare transfigurată, pe deplin absorbită de munca ei și făcând parte deja din acel moment, din acel loc, încrustându-și chipul în amintirea mea.

Pașii mă poartă spre Biserica Mátyás și spre Bastionul Pescarilor. Pași printre copacii în floare. Privesc la îndrăgostiții ce se țin de mână și o ascult pe fata ghid ce pare autentică și care vorbește o engleză melodioasă spre deosebire de ghidul prefăcut pe care tocmai ce l-am auzit anterior.

Apoi nu mai aud nimic, căci mă pierd în mine.

Gândurile mi se rostogolesc prin minte refuzând să se mai materializeze în cuvinte sau în vorbe ce s-ar cere rostite.

Sunt momente în care nu simt nimic: nici bucurie nici durere doar o anxietate continuă.

Apoi sunt momentele de insuportabila durere, de conștienţa deplină a unui eșec total pe toate planurile: ca fiica, mama, soție prietena sau angajat.

Make the pain dissapear-my mind is screaming. And I am sitting there, under the sun, incapable of feeling joy while at the same time the pain becomes almost unbearable.

Mă ridic și caut să mă scutur de durere. Ajung la Bastionul Pescarilor și din nou mă simt copleșită, ca pentru întâia dată când am fost aici, la 19 ani, de frumusețea noului împletit cu vechiul: hotelul Hilton cu ferestrele-de sticlă în care se oglindește bastionul, Biserica Mátyás și ruinele înconjurătoare.

Dunărea curge, ii simt zbaterea. Mă strecor în bastion prin forfotă ca să o zăresc mai bine. Mă cuprind de curgerea ei privind-o.

Durerea amuțește pentru câteva secunde. Copacii înfloriți mă împacă cu un parfum neregăsit în nici un parfum fabricat de om.

Cobor prin natură spre Dunăre. Încerc să nu-mi desprind privirea de la curgerea ei. Nu știu dacă reușesc. Ochiul meu surprinde verdele ierbii și al frunzelor copacilor și nu pot crede că fabric iluzii. Culorile sunt doar unde electromagnetice pe care creierul meu le percepe așa cum vrea el. Și totuși percepem atât de puțin din spectrul electromagnetic existent, noi oamenii.

Citesc zilele astea cartea Tunelul Eului a lui Thomas Metzinger și clar lectura îmi influențează modul cum percep realitatea. Sunt fermecată de această carte, deşi cu greu îi înţeleg esenţa. E fascinantă tocmai pentru că demontează mituri şi, asemeni altor cărţi pe care le-am iubit, deschide obloane spre lumină.

Adesea mă gândesc la metafora obloanelor ce se deschid, din cartea lui Ayaan Hirsi Ali,  a uşilor ce se deschid una câte, din modul de a percepe lumea a lui Temple Grandin sau a copilului ce devine femeie dintr-o dată din Educated de Tara Westover.  O fac, mai ales când am şansa să citesc anumite cărţi ce mă fac să simt cum văluri de ceaţă se ridică spre a mă lăsa să văd lumea sub o altă formă. Sau poate doar am iluzia asta. De fapt sunt eu cea ce are această iluzie?

Realitatea mea nu va fi asemeni realității altora poate de aici atât de multe neînțelegeri.

Dacă nici măcar culorile nu le percepem la fel cum am putea spera să ne înțelegem gândurile unii altora?

Revin la gradina cu brazi, trandafiri și flori sălbatice şi la simplitate.

Revin la aici și acum. În definitiv tot ce contează este acel acum pentru că viaţa noastră întreagă este formată din acum care până şi el devine trecut până ajungem noi să îl conştientizăm.

O privesc pe ea, am mai scris despre ea și despre încredere. Vorbim de ele cu aroganța ființei care le știe pe toate, noi oamenii, ele animalele.

Și totuși, atunci când ele se atașează, atașamentul le e sincer. Nu mint, nu înseală, nu manipulează, nu dezamăgesc.

Ea toarce, miaună ușor şi mi se încurca în picioare.

Îi simt fericirea de a mă avea în preajma ei, fericire care pentru mine înseamnă o dovada a iubirii mai presus de cuvinte sau de emoticoane cu inimi.

Fluxul de gânduri se opreşte pentru moment. Amintirile tac. Respir. Închid ochii. Simt, simt viaţă!

Budapest