Poem

“Am crezut că îmi doream să fiu poet, însă în adânc de suflet eu pur și simplu doream să fiu poem.”

“I believed that I wanted to be a poet, but deep down I just wanted to be a poem.”

Jaime Gil de Biedma

Câți oare nu am visat să dăm frâu imaginației și creația noastră să fie apreciată de cei pe care îi iubim?
Câți dintre noi nu am sperat ca dincolo de frivolitate să existe fărâmă de simbioză cu cei pe care ni i-am dorit aproape? Câți dintre noi nu am făcut compromisuri peste compromisuri doar ca să reușim?

Sunt sigură că mulți.

Mulți și-au dorit să dărâme dintr-o lovitură toate zidurile în fața celor cărora le-ar fi dăruit totul pentru atât de puțin. Însă cei ce au a oferi din prea plinul lor sunt rareori înțeleși de cei mulți.

M-am întrebat de ce oare cei pe care i-am vrea aproape de suflet se încăpățânează să nu înțeleagă nimic din noi de parcă le repugnă fiecare fărâmă de creație izvorâtă din mintea noastră.

Și mi-am dat răspunsul singură la întrebare.

Mulți sunt cei ce privesc marea de pe țărm și îi admiră valul ce sfidează toate tristețile izbindu-se neobosit de mal.

Și mulți apreciază marea așa cum e ea, frumoasă și sălbatică deopotrivă.

Însă extrem de puțini sunt cei ce se avântă în adânc spre a-i cunoaște cu adevărat minunatul spectacol plin de viață ce se desfășoară acolo.

De ce? Pentru că pentru a putea înțelege ce este dincolo de țărm ar trebui să știe să înoate.

La fel este și la oameni.

Poleiala atrage, spoiala pare fascinantă, discuții nesfârșite despre oameni și obiecte par suficiente, iar dincolo de asta totul devine neinteresant pentru cei ce nu știu înota.

În ei nu există setea de a vedea mai mult, de a înțelege mai mult, de cuprinde mai mult. Pentru ei simfonia e tăcere.

Cuvintele își pierd înțelesul de îndată ce depășesc granița banalului acceptat, iar cei ce nu știu înota se îneacă.

Degeaba strigă poetul vers dacă cititorul nu știe citi cuvântul.

Cei ce reușesc a fi poem pentru câțiva sau pentru cineva anume au ajuns la sufletul celor ce știu să înoate sau au trezit în cineva dorința de a învăța să înoate.

Mă răsfăț cu cuvânt la o ceașcă de vremelnicie.

Mi-am dorit să fiu poet o eternitate și am înțeles, la fel ca scriitorul, că mult mai important este să fiu poezie, vers citit măcar, la ceas târziu de melancolie.

Marea de cuvinte păstrează versul viu pentru cei ce au dorința de a învăța să înoate. Și poate că doar ei sunt cei care contează cu adevărat.

Ridic ziduri și mă cufund în singurătate.

Am vrut să fiu vers și poet deopotrivă. Poate n-am să fiu niciodată nici una nici alta. Însă știu sigur că știu să înot. Nu perfect, dar pot și vreau să mă scufund dincolo de banal spre a cunoaște profunzimea mării unui gând.

Și mai știu ceva- că iubesc marea cu singura posibilă autentică iubire, cu acea iubire ce mă face să doresc să îi înțeleg ființa, zbuciumul și adâncul din adâncuri.

Versul nu va fi niciodată singur, uitat în sertare de timp, va fi viu, freamăt și pasiune. Va vibra în acord cu sufletele celor ce au învățat să înoate.

Liniște.
Se cern oamenii de lume.
Mi-e dor de oameni, mi-e frică de lume.

Trăiesc.