Vag

Vag percep un sentiment de descompunere interioară, într-o zi ploioasă de toamnă.

Fără să înțeleg exact cauza, simt efectul pregnant și rapace, răscolindu-mi pântecele ca un cuțit care mă rănește lăsându-mă să sângerez până mor în timp ce trupul meu refuză să moară.

Vag percep o dorință supremă de plenitudine, o dorință profundă de a trăi cu o intensitate maximă pentru câteva minute pe care să le percep ca pe toată căldura unei zile de vară.

Brusc mă trezesc dintr-o durere aterizând în altfel de durere, căutând cu disperare soluții la probleme ce nu există, dar pe care mintea mea continuă să le creeze fără oprire.

Marea m-a răscolit în diminețile când am căutat să îi înțeleg țărmul și am simțit îmbrățișarea ei cu intensitatea actului iubirii dorit, dar niciodată înfăptuit.

Cu ochii ațintiți spre cer am avut revelația faptului că adevărata iubire nu are nevoie de înțelegere, ci doar de acceptare, acea acceptare în sensul ei definitiv, fără reproșuri,  în care pe obraz se preling tăcut lacrimi ale eliberării de povara propriului eu.

Devenită trecut, marea îmi mai cutreieră acum amintirea, în timp ce îmi îmbrac ochii în coloritul splendid al toamnei ce a pictat toate pădurile.

Din nou mă întreb de ce începutul decrepitudinii stârnește în natură și în om atâta nevoie de inedit, de spectaculos, de ce nu mai acceptă banalul ca pe stare de fapt?

De ce apropierea morții trezește în ființă atât de multă poftă de viață?

Pașii mă poartă prin frunzele moarte și frigul îmi îngheață visarea.

E atât de târziu pentru mugurii de speranță și totul se desfășoară cu o maximă rapiditate și doar într-un singur sens.

Cine se mai poate bucura, în întunericul propriei singurătăți, de mirajul poeziei, când pe fundal se proliferează mult prea tare larma celor ce niciodată nu vor vrea să îi simtă fiorul, celor ce vor umili cuvântul scris de la nivelul arogant al propriului lor eu?

Și totuși, poezia deschide robinetul visării atunci când seceta singurătății usucă sufletul.

E ca și când prin vene curge din nou materie vie, e ca o transfuzie de viață,  când totul începe să se stingă.

Vocea strigă mută în toate limbile universului și cuvintele se aștern ca și când ceea ce nu se va făptui vreodată s-a înfăptuit deja.

Imi atingi mintea cu mâini ale creației

Nici o distanță nu oprește cuvintele, timpul nu poate cenzura înțelesul.

Sentimente inundă ținuturi de speranță,

Izvorând de nicăieri și curgând în vârtejuri spre oceane de maturitate.

Îmi atingi mintea cu esența a ceva mai profund decât însuși sensul conștiinței.

Mă arunc în apele de smarald ale unei limbi necunoscute

Cu o sete de a afla adevărul nespus.

You touch my mind with the hands of creation.

No distance stops the words, time can’t confine the meaning.

Feelings flood countries of hopes,

Springing from the nowhere land and swirling toward oceans of maturity.

You touch my mind with the essence of something deeper than the sense of consciousness itself.

I plunge into the emerald waters of an unknown language

With a thirst of finding out the untold truth.

Setea rămâne, dar adevărul, având altfel de înțeles pentru fiecare, se împrăștie în bucăți mici pretutindeni, insuficient fiind pentru a se transforma în absolut.

Vag percep un sentiment de pace interioară și știu că așa cum uneori e prea devreme să spunem prea târziu alteori e prea târziu să spunem mai e timp.