Relații

Durere resimțită, acut, ca și când cineva ar înfige cuțitul în mine și l-ar roti fără milă. Nu îmi dau seama dacă durerea este vie sau cât din durere este prezent și cât este amintire.

Mă joc cu cuvintele și vreau să le dau sens, dar ele sunt mereu răstălmăcite.

Mă gândesc la așteptări și la lipsa lor, la faptul că în ultima vreme, ca demult, am încetat a le mai avea ca să sufăr mai puțin.

Dar așteptările refuză să se șteargă de pe firmamentul existenței mele și, neîmplinite, le simt ca pe o durere ce îmi sfârtecă existența.

Cine spunea că binele aduce bine?

Stai, nu este această zicere una dintre cele mai pregnante erori ale logicii umane?

De câte ori te-ai purtat bine și ai primit un răspuns pozitiv de la cei de la care aveai sau nu așteptări?

Fă un exercițiu de memorie. Sau de câte ori ai fost întâmpinat cu iubire când a fost vorba de drepturi și cu ură dacă a fost vorba și de cea mai mică responsabilitate?

Relații și durere. Durere direct proporțională cu revolta atunci când sentimentul investit este extrem de puternic.

Durere. Pentru că nu înțeleg. Pentru că sub nici o formă nu pot înțelege cum este posibil ca iubirea să dea naștere la ură, la dispreț, la cuvinte grele, la revoltă.

Pentru că nu înțeleg de ce atunci când cauți să oferi totul primești revoltă în schimb, de ce atunci când te deschizi, cei pe care îi iubești se închid.

Pădure, lumini și umbre, sunetul apei ce îmi liniștește zbaterea.

Până la urmă contează cum răspundem agresiunilor.

Nu zicea Alain de Botton că nimeni nu ne înțelege niciodată?

Simt asta, dar probabil că nici noi nu înțelegem pe nimeni niciodată. Și probabil că tot de aici vine și ura ca răspuns la iubire.

Orele curg nestingherite într-un timp ce pare o iluzie. Pare sau chiar este. Toate bucuriile pier într-o clipă, dar stai- unde este pozitivitatea?

Mă străduiesc din răsputeri să fiu pozitivă într-o lume negativă și extrem de agresivă.

O introvertită stingheră și extrem de sensibilă nu are ce căuta aici, într-un malaxor al deziluziilor.

Și totuși sunt ceea ce sunt. Schimbarea nu este posibilă. Poate că este totuși posibil, într-un fel, răspunsul la durere. Poate există anestezie pentru suflet. Nu, nu cred în suflet, sunt extrem de monistă în toată filozofia mea. Voiam să spun o amorțire a simțurilor, a minții, a ceea ce ele crează în mine.

Și totuși, nu vreau să fiu doar o umbră a mea.

Cândva, mă ascundeam în poezie.

Acum mă ascund de mine, în mine și durerea devine fluidă, ca râul, ca marea. O aud mai mult decât o simt.

Relațiile sunt complicate și durerea e proporțională cu sentimentul investit atunci când i se răspunde cu ură. Poate nu e ură, poate nu e nici durere. Poate toate, împreună cu timpul, sunt doar iluzii.

E târziu și noaptea mă privește sfidătoare din umbra ei. Aproape că și ea mă apostrofează.

Atunci când părinții lasă urme adânci de durere în suflete, copiii ce devin părinți la rândul lor fac la fel.

Nu am știut să fiu copil. Nu știu să fiu mamă. Aproape că nu mai știu nici om să fiu.

Scriu, curg cuvintele, precum apele, curg ca și durerea și inundă albiile existenței.

Fără așteptări nu suferim.

Mă obsedează cuvintele Sylviei Plath. Nu există să nu avem așteptări, nu există să nu suferim.

Știu că vreau a face bine și mai știu că nu e suficient. Poate că durerea este proporțională și cu dorința de a face bine. Nu cred că Hitler a simțit durere. Empatie zero, despre ea vorbim când vorbim de lipsa durerii.

Nu știu dacă sunt empatică.

Închid ochii și rememorez o după amiază cu susur de ape și foșnet de frunze. Bucurie. Există și opusul durerii, antonimul ei. Bucurie în antiteză cu durerea.

Natura oferă bucurie. Relațiile nu. Sau poate, însă doar uneori.

Mă cufund în reverie. Geme natura și eu suspin.

Relațiile sunt complicate.

În singurătăți ne revenim.

Poate nu relațiile sunt complicate, ci noi.

Mă gândesc că am a-mi reproșa prezența. În absență nu provoc durere și nici durerea nu mă provoacă pe mine.

Risipă de cuvinte în noaptea întunecată.

Poate că ar fi mult mai bine să încerc să adorm.