Marea și chemarea

Trecerea timpului este de neoprit. Și tot de neoprit este chemarea mării.

A fost o întâmplare, o dorință împlinită să ajung acolo, acum, în aceste zile. A fost un vis devenit realitate, un moment neașteptat, într-o permanentă așteptare a reîntâlnirii cu marea.

Început de vară ca de viață și strigătul mării ca strigătul unui prunc nou născut îmi atinge ființa.

Iubesc marea și relația mea cu ea este o relație perenă.

Acolo, la țărm, gânduri mă inundă și uneori aș vrea să le fac să tacă, fie și pentru o secundă pentru  ca să pot fi în armonie cu zilele, cu vara, cu cerul și cu marea. 

Sunt vie, moartea a trecut prin apropierea mea luând cu ea o persoană. O cunoșteam, a murit prea repede, în singurătate, cuprinsă fiind de o prea mare disperare.

În fața morții suntem singuri, în fața vieții, în general, suntem la fel.  

Oameni mor, eu sunt încă aici. Scriu. Cred că atunci când voi înceta a respira voi regreta că nu mai pot respira parfumul mării.

Iubesc marea la țărm. Furtunile din larg nu i le cunosc. 

Marea în adâncuri ascunde mult mister, prea rece fiind pentru a trezi dorința de cunoaștere, prea tainică, prea inexpresivă pentru cei ce niciodată nu îi vor putea înțelege expresivitatea fiorului nemărginit, acceptată de câțiva, iubită de puțini, detestată sau doar tolerată de cei mulți.

Puțini îi preferă adâncul, mulți se mulțumesc cu câte o albastră piscină, aparent mai frumoasă, mai caldă și cu mult mai puțin mister dar ușor de deslușit și de înțeles. De ce s-ar complica cei mulți cu dezlegarea misterului mării? Superficialitatea primează și bate de departe profunzimea. 

Nu suntem victime ale circumstanțelor, ci suma alegerilor noastre. Unii aleg apa piscinei, eu prefer profunzimea mării. Bucuria o dă apa piscinei, fericirea stă în descoperirea adâncurilor, chiar și atunci când ea este udată de lacrimă.

Mă rog să am pace, mă rog mie. În divinitate nu cred. Nu cred nici că o să am pace. E prea mult zbucium în mine.

Mă concentrez să șterg toate zgomotele din jur, muzica, vocile și să rămân cu melodia valurilor, prizonieră nedefinită a unei naturi atât de perfect definite.

Aud strigătul de dor al păsărilor la început de vară. Mă inund de dor de mare. Mi-e dor de prezența ei la o secundă de absență. 

Dimineață.

Răcoare și mare.

Din balconul cochet al hotelului Ioni de pe malul mării se vede gradina cu flori, fantezie vie a minții umane ce are atașată ei o inimă mare ca marea. Grădina e o adevărată simfonie de culoare. Parfumul ei mă rescrie. 

Se anunță furtuni. Să fie oare mai mari decât cele din mintea mea?

Stațiunea se trezește ușor la viață. Realizez că și în mine viața palpită. Nu mai sunt inertă. Marea mă zbuciumă.

Pași… Aud muzica valurilor, ușoară și încântătoare.

Mă dărui mării. Mă primește rece și caldă deopotrivă. Mă atinge vie; ea și mici meduze albăstrui. Tentaculele lor nu sunt prea plăcute la atingere, marea însă da. Înot. Trăiesc.

Cerul este de un albastru clar. Furtunile cred ca sunt totuși doar în mintea mea. 

Marea mă face să înțeleg că trebuie să accept că sunt lucruri pe care nu le pot accepta. Nu eu am vorbit despre acceptare. Eu doar încerc să înțeleg, iar marea mă ajută.

Știu că sunt unica în stare de a-mi furniza oaze de fericire, atunci când ceilalți constant mi le refuză. Marea e o oglindă a adevărului ce stă scris în mine, în codul meu genetic, în mediul ce m-a modelat.

Scriu. Cuvintele curg între țărmul de mare și lacrimă. Nu credeam că la mare mă pot ajunge tristețile și totuși realitatea mi-a demonstrat contrariul. Atâta doar că tristețile se învăluie în aburul sărat al orizontului și se relevă minții ca niște adevăruri zdrobitoare ce se cer îmbrățișate. Dacă îmi este realitatea o iluzie, oare tot așa îmi este și viața? Probabil.

Alerg. Nisipul îmi atinge tălpile. Vibrez. Simt o imensă singurătate asumată. Simt pace. Aud geamătul valurilor și trilul păsărilor. Simt libertate. Plâng.

Uneori nu putem găsi compatibilități în incompatibilități. Către unde să mă îndrept atunci? Către unde e regăsirea? Aștept ca marea să îmi spele disperarea, să mă curețe de neputințe și să îmi aducă cu valul clipa pe care să merite să o trăiesc.

Iubesc. Iubirea doare. Marea vindecă. Am prea mari așteptări de la clipă și de la mare. Cum pot oamenii urî marea? 

Marea vindecă, dar unele răni nu se vindecă niciodată. Marea doar le pansează și adoarme durerea.

Nu pot să îmi iau privirea de la val… Aproape că nu clipesc. Trăiesc marea.

Oamenii dor. Marea mi-e pansament.

Trecerea timpului este de neoprit. La fel ca și vorbele ce rănesc. La fel ca valurile ce vindecă rănile.

Hotelul e așezat la țărm. Oamenii ce îl îngrijesc sunt zâmbet.

Plecăm.

Ea vine spre mine și mă îmbrățișează. Nu o cunosc sau o cunosc prea puțin. Este a hotelului sau mai degrabă hotelul este al ei.

Oamenii dor, femeia mă vindecă. Mă strânge în brațe de parcă aș exista, de parcă ar fi posibil să mă placă. Vorbește puțin, spune mult.

O strâng în brațe la rândul meu. E femeia mării. Miroase a mare și a florile plantate, probabil, de ea, cu grijă, în grădină.

Mă cuprind de putință în marea de neputință ce m-a cuprins de ceva vreme. Zâmbesc cu toată fața, simt cu toată inima.

Oamenii rănesc, marea vindecă. Marea vindecă, unii oameni știu să vindece și ei.

Privesc marea ca pentru ultima dată sau ca pentru prima oară. Într-o realitate ca o iluzie nu sunt prea sigură.

Închid ochii ca să iau imaginea mării și a femeii cu mine.

Am nevoie de pace, duc prea multe războaie.

Fără așteptări nu suferim. Fără suferință încetăm să avem așteptări. Indiferența poate crea pace, dar o pace dureros de indiferentă. În mine e furtună, zbucium și mare. Indiferența nu are loc în ființa mea. Oricum e prea plin de ea pretudindeni într-o lume ce abundă de ea.

Trecerea timpului e de neoprit. Și tot de neoprit este iubirea mea pentru mare.