Sylvia Plath si clopotul ei de sticla

“I shut my eyes and all the world drops dead; I lift my lids and all is born again. (I think I made you up inside my head.)

Sylvia Plath-“Mad Girl’s Love Song”

Cam așa scria Sylvia Plath în superba ei poezie “Mad Girl’s Love Song”.

Și probabil multă dreptate avea, căci adeseori imaginația ne joacă feste, atunci când ne dorim profundă compatibilitate într-o lume ce nu ne poate oferi decât superficialitate.

Copiii își inventează prieteni imaginari cu rol de pansament peste singurătate, dar ce ne facem cu adulții?

“If you expect nothing from anybody, you’re never disappointed.”- “Dacă nu aștepți nimic de la nimeni, nu ești niciodată dezamăgit”. Sylvia Plath

Așa să fie oare?

Oare putem să nu avem așteptări de la cei pe care îi iubim sau de la cei care ne dorim să ne iubească?

Putem să anihilăm în noi toată speranța astfel încât să evităm dezamăgirea sau tocmai asta ne aduce o și mai mare dezamăgire?

Citesc Sylvia Plath, fără să îi pot lăsa scrierea din mână, fie ea poezie sau proză și mă duc înapoi la vorba ei:

“Nothing stinks like a pile of unpublished writings (Nimic nu pute mai tare decât o grămadă de scriituri nepublicare.)” Sylvia Plath

Mă gândesc la ce se întâmplă astăzi și la ce se întâmpla și atunci probabil și știu cu certitudine că nu oricine îsi are locul în timpul vieții într-o lume a mediocrității, atâta doar că geniile își au asigurată eternitatea.

Spunea Sylvia Plath:

“I reckon a good poem lasts a whole longer than a hundred of … people put together. (Cred că un poem bun durează mult mai mult decăt o sută de… oameni împreună” Sylvia Plath

E drept că asta nu le asigură celor ce scriu, pe timpul vieții, căldura sufletească de care au atât de multă nevoie și nici nu le aduce strop de mulțumire.

Sigur acum suntem înconjurați de rețele de socializare și avem senzația că avem o mulțime de prieteni care ne acordă câte o secundă pentru a-și manifesta aprecierea sau poate mai mult de o secundă pentru a ne citi sau comenta scrierea.

Dar în final când cade cortina, atunci când ne-am dori profunzime, ne trezim înconjurați de o copleșitoare singurătate, atât de copleșitoare încât până și cerurile sunt goale:

“I talk to God but the sky is empty. (Vorbesc cu Dumnezeu, dar cerul este gol.)” Sylvia Plath

Evadăm în noi înșine într-un puseu de introspecție și stingheri realizăm că ne-am spus totul și că nici noi înșine nu mai suntem capabili a ne asculta, că zbaterea e prea mare, că atunci când am deschis cutia Pandorei, cu adevărat speranța nu mai e acolo și când realizăm asta nu mai avem nici măcar puterea de a ne întreba dacă a zburat către altcineva sau a pierit pentru totdeauna.

Scutură-te, zice lumea și toamna, scutură-te de tristețe și de vise ca de frunze, metamorfozând tristețea în bucurie colorată în culori strălucitoare, scutură-te de toată viața de neînțeles pentru cei mulți, scutură-te și devino nu cine ești, ci altcineva, un om cu mască zâmbitoare.

Dar masca doare și dintr-o dată te trezești într-un clopot de sticlă din care nu mai poți  să ieși oricât ai vrea.

Iar dacă totuși poți, trăiești mai apoi pentru întreaga viața sub spectrul reapariției lui.

“How did I know that someday — at college, in Europe, somewhere, anywhere — the bell jar, with its stifling distortions, wouldn’t descend again? Sylvia Plath”

Trăim, așadar, într-o lume distorsionată pe care o minte nevrotică nu o mai percepe corect sau poate doar într-o lume pe care doar nevroticul o poate percepe exact așa cum este ea.

Iar dincolo de profunzimea poemelor scrise de Sylvia Plath, se găsește superficialitatea unei lumi incapabile a înțelege.

Și prețul plătit de cei ca ea este prea mare chiar și atunci când posteritatea le dă ulterior cuvântul.

“I should have loved a thunderbird instead; At least when spring comes they roar back again. I shut my eyes and all the world drops dead. (I think I made you up inside my head.)” 

Sylvia Plath- “Mad Girl’s Love Song”