Ceața

Privesc pe geam. Ceața ascunde totul. Abia se zărește ceva în jur.

Îmi amintesc de o călătorie în Timișoara, pe o ceață densă, deasă. Pe atunci ceața era doar afară, nu și în mintea mea. Am condus haotic pe străzi de nerecunoscut, prin locuri de nedeslușit, până ce am reușit să ies din ceață.

Au trecut eternități de atunci, însă, uneori, am senzația că a trecut doar o clipă.

Nu îmi amintesc exact când ceața s-a instaurat silențios în mintea mea. Știu doar că din acel moment nu am mai reușit să scap de ea.

Ceața.

Prima minciună, urmată de alta și de alta, astfel încât mintea a început să îmi joace feste și să nu mai reușesc să deslușesc adevărul.

Adevărul, cel mai prețios lucru pentru mine, în această viață și minciuna, cel mai detestat lucru, au început un război nesfârșit.

Desigur, adevărul câștigă întotdeauna, doar că ceața îl învăluie uneori și eu nu mai reușesc să îl deslușesc.

Adevăr și minciună două fețe ale aceleiași monede. Până la urmă am conștientizat asta, alături de altele.

Și totuși ceața s-a aciuit insidios în mintea mea.

Înainte aveam așteptări. Și îmi imaginam că bunătatea naște bunătate, că suntem răsplătiți pentru ce oferim, că oameni dragi ne vor îmbrățișa cu vorba, cu ochiul și cu brațele deschise. Dar oamenii dor atât de tare, rănesc și nici nu realizează că mușcă din tine cu vorba și cu fapta până ce nu mai rămâne nimic, nici o dorință, nici o așteptare, vid și atât.

Și ajungi într-un punct în care realizezi că doare atât de tare încât suprimi durerea cu mintea, lași ceața să te învăluie și să ascundă dincolo de ea visuri și așteptări. Căci ce folos au ele.

Crunte acuze aduse de la cei de la care niciodată nu m-aș fi așteptat. Ele mă macină peste ani, bântuindu-mă prin nopți de insomnie. Ură adusă supremei iubiri, minciuna ca răspuns la adevăr și zdrobirea așteptărilor în hăuri de non speranță.

Și ceața, ceața ce s-a instaurat lejer în mintea mea.

Privesc pe geam la ceața ce acoperă cu mantia sa totul. O privesc în acest moment cu detașarea omului care nu mai are nimic de pierdut. Știu că cea de afară se va ridica atunci când soarele va lumina.

Însă cu ceața din mintea mea este altă poveste.

E prea târziu să mai aștept să se ridice. Îi accept permanentă prezență în viața mea, însă nu cu resemnarea omului ce a obosit să mai creadă în strălucirea binelui întors la binele oferit, ci cu pacea celui ce știe că pe unele lucruri chiar nu le putem controla. Că unele lucruri se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple. Lecții de viață pe care trebuie să mi le însușesc.

De ceva vreme simt nevoia aceasta să scriu. Să scriu despre neputință. Cred că ceața de afară m-a inspirat. Cred că uneori este natural să fim neputincioși atunci când este vorba despre alții și despre schimbarea lor în bine. Pentru că schimbarea celor de lângă noi nu vine niciodată ca răspuns la rugăminți sau sfaturi, ci numai și numai de la ei, când timpul este potrivit pentru ei și nu pentru noi. Nu putem cere celorlalți să nu ne mai lovească, să nu ne mai târască prin negură, dar putem să ne purtăm pașii liniștiți printr-o lume cețoasă, purtând soarele în inimă.

Privesc pe geam. Ceața ascunde totul. Abia se zărește ceva în jur. Închid ochii. Ceața din mintea mea începe să se ridice ușor, ușor.

Imagine Unsplash