Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Fragmente

“Frantumaglia-este partea din noi care nu se poate reduce la cuvinte sau alte forme şi care în momente de criză dizolvă toată ordinea în care ni se pare că suntem stabil inseraţi”

Elena Ferrante- Frantumaglia

Frantumaglia. Viata si scrisul meu, cartea Elenei Ferrante nu este una autobiografică şi nici nu reprezintă pagini de jurnal.

Este un amestec original, aş îndrăzni să spun, constituit din răspunsurile pe care autoarea le dă jurnaliştilor sau oamenilor de rând, răspunsuri cu privire la cărţile scrise de ea şi cu privire la alegerile sale, la care se adaugă amintiri şi secvenţe din trecutul scriitoarei, toate realizate într-un mod inedit care potoleşte setea de cunoaştere a celor ce vor să afle mai multe despre scriitoare, adâncind în acelaşi timp misterul.

Pentru că, deși Elena pare a devoala anumite secrete ce pot conduce către ea, recunoaşte în acelaşi timp că ceea ce spune ar putea să nu fie adevărat.

Cartea poartă numele Frantumaglia -Fragmente plecând de la modul în care mama autoarei descria fragmentele:

“bucăți și piese a căror origine este dificil de stabilit şi care fac gălăgie în mintea ta, uneori cauzând disconfort”

Elena Ferrante sau scriitoarea fără chip, a ales să nu se arate niciodată, să îşi lase cărţile a se promova prin valoarea lor şi nu prin prezenţa sa, pretinzănd că adevăraţii cititori ştiu că scriitorii se regăsesc cel mai bine în paginile scrise de ei, nicidecum în prezenţa lor fizică.

Şi câtă dreptate are.

Scriitorul, cel căruia îi place să scrie, fie el cunoscut, fie nu, se oferă pe sine în cuvinte, mai mult decât printr-o simplă prezență fizică, mai mult decât în vorbe spuse fortuit la o discuție despre timpul probabil.

Are de asemenea dreptate şi în altă privinţă şi anume atunci când spune că cititorul e cel care, citind, îşi crează propria sa carte, înţelegând cărţile citite prin prisma experiențelor proprii și interpretându-le în consecință.

Scriitoarea caută, în toate răspunsurile sale la întrebări, să se refere la scrierea sa, care este în viziunea sa singurul său adevăr.

Relația mamă fiică, “singurul conflict din dragoste ce durează pentru totdeauna”, cum îl definește scriitoarea, tema abandonului, a dispariției, a dizolvării marginilor, revin permanent în scrierea sa.

Legătura cu rădăcinile, cu părinţii sau cu oraşul de origine, chiar dacă pare slăbită de conflicte, este extrem de profundă şi nu piere niciodată,

În ochii scriitoarei, femeile nu ar trebui să lase niciodată garda jos, putând,  dacă o fac, să piardă de la un moment la altul totul.

Cred, că în general oamenii nu e bine să îşi lase garda jos în fața semenilor lor pentru că cele mai adânci şi grave răni doar oamenii sunt capabili a le produce altor oameni.

Nu am citit niciodată în viaţa mea o descriere mai adevărată a femeii ca în cărţile Elenei Ferrante.

Maternitatea este privită şi ea cu bune și cu rele, necosmetizată. Este privită așa cum este ea în realitate, fără stereotipurile pe care ni le înșiră adesea cărțile de parenting.

O imagine idilică a maternității, crede scriitoarea, ar putea duce la multe dezamăgiri.

Adesea avem tendinţa să îi minţim pe alţii şi pe noi înşine cu privire la relaţia părinţi copii, însă, de cele mai multe ori, aceste relaţii, extrem de profunde,  produc şi răni pe măsură, chiar şi atunci când iubirea este imensă şi de netăgăduit.

Feministă nemilitantă, cum ea însăși se descrie, Elena Ferrante este genul de om ce iși impune voința fără a ceda în fața nimănui, fără teamă, fără cenzură.

Prin negarea existenței absolutului, şi nu numai, Elena Ferrante se poziționează, din punctul meu de vedere, pe nivelul 2 de pe spirala evoluției umane.

“Nu este nimic absolut în această lume, nici măcar în profunzimea biologiei noastre.”

Femeia scrie, scrie ca să nu cadă în abis, ea scrie din necesitatea de a supraviețui, spune autoarea și găsesc atât de mult adevăr aici.

Adesea am scris ca să nu mă descompun, ca să nu cad în hăul disperării și scrisul mi-a fost prieten de nădejde în cele mai dificile momente ale vieții mele. Adesea îmi spun că dacă nu aş fi putut scrie acum nu aş mai fi existat.

Relația autoarei cu cartea Fiica ascunsă, cartea ce pe mine m-a marcat profund, este descrisă ca fiind una extremă:

Fiica ascunsă mi-a lăsat sentimentul pe care îl ai atunci când înoţi până eşti epuizat şi apoi realizezi că te-ai dus prea departe de ţărm”

Am scris despre carte într-o postare anterioară.

A fost cartea ce m-a făcut să realizez că relația mamă-fiică este așa cum este pentru că este imposibil a fi altfel, că fiica de regulă nu dorește să fie ca mama sa până când realizează că în fapt ea chiar devine mama sa, ciclul repetându-se la nesfârșit.

Această temă este regăsită și în tetralogia napoletană unde Lenu are senzaţia, după naştere, că şchioapătă ca mama sa, tocmai pentru că pentru întreaga sa viaţă detestase mersul acesteia.

Abandonul, o altă temă a cărților Elenei Ferrante, nu este altceva decât frica noastră de necunoscut, de schimbare a unor parametri cu care suntem acomodați și pe care nu vrem să îi modificăm. Când soarta decide pentru noi, fără ca noi să mai putem spune ceva, ne simțim pierduți, mai mult pentru că ceea ce percepeam drept certitudine, încetează a mai fi așa.

Noi, oamenii, bucăți frânte, adunate laolaltă de cei ce ne iubesc sau ne urăsc, noi cei ce căutăm a face față greutăților pe care viața ni le serveşte fără să pregete, noi cei care nu reușim a ne înțelege, noi cei capabili a ne crea povestea prin suferința primită sau prin cea pe care o cauzăm, cum spune autoarea, noi ne identificăm în rânduri de carte uneori mai mult decât în propriile noastre vieți.

M-am regăsit în multe dintre rândurile scrise de Elena Ferrante:

  • în cititorul ce caută autorul în rândurile cărţii, simţindu-i prezenţa;
  • în femeia ce își percepe altfel maternitatea;
  • în relația dintre mame și fiice;
  • în sentimentul de totală apartenenţă pe care îl percep atunci când vizitez anumite locuri şi în imposibilitatea de a mă ataşa de altele, oricât de răvăşitoare ar fi;
  • în senzaţia de destrămare pe care abandonul îl poate da, destrămare ce se propagă și peste ani;
  • în dorinţa de a şti, de a înţelege, de a conta în pofida faptului că realizez că sunt insignifiantă în acest mecanism colosal numit univers.

Pe acel sentiment de dizolvare a graniţelor, smarginatura, prezent la Lila din Prietena mea geniala şi descris atât de complex, l-am preceput adesea și eu.  Am simțit că nu îmi mai aparțin, dar că nu pot aparține nici lumii din care fac parte, că mă descompun în frânturi de eu, incapabilă fiind a le mai culege de pe acest catafalc numit existență.

Adesea suntem copleşiţi de realităţi pe care simţim că nu le controlăm şi ne pierdem. Suntem prizonieri în colivii existențiale invizibile și ne dizolvăm în neputință, tânjind după libertate, dar în același timp după apartenență.

Regăsirea, recâştigarea pământului de sub picioare, se întâmplă uneori greu, alteori niciodată.

Dispariţia, o altă temă întâlnită la Elena Ferrante, se referă, în viziunea mea, la inerentele pierderi din vieţile noastre, la  certitudinile devenite incertitudini, la eternitatea dobândită prin scris poate, dar inexistentă în fapt în realitate.

Câștigăm ceva doar ca să realizăm că pierdem altceva.

Cărţile Elenei Ferrante au capacitatea de a schimba vieți.

Te fac să te gândeşti la ele permanent, te urmăresc, te obsedează, te ating în profunzimea eului propriu, te scot din confortul existenţei tale şi te poartă pe tărâmurile altora străine care îţi par diferite şi totuşi atât de asemănătoare, pe alocuri.

Şi pentru că am citit şi recitit tot ce a scris autoarea până în prezent nu îmi rămâne decât să aştept cu nerăbdare următoarea sa carte:

Incidental Inventions


M-am întrebat adesea, oare cum o fi să înțelegi că scrisul tău are un astfel de impact asupra lumii.

Mi-am imaginat, timid, că poate am avut șansa să cutreier pe aceleași drumuri pe care Elena Ferrante a pășit în Grecia, unde se pare că a trăit o perioadă.

M-am văzut pe mine, asemeni descrierilor ei despre sine, în colțul meu mic de univers, cu o carte în mână sau cu un pix cu care să pot scrie, fără să îmi doresc nimic altceva în afara de a citi sau de a scrie, fericită până la lacrimi,

Mi s-a făcut dor de prietena mea genială, și citind, parcă i-am simțit prezența în absență, parcă am înțeles cum granițele i s-au dizolvat suficient cât să o facă să își dorească a frânge lanțurile, dar insuficient încât să o ajute să și supraviețuiască.

Mi-am dorit cu ardoare să înțeleg mesajul eternității din dispariție, eternitate oferită prin cuvântul scris.

Dar mai presus de toate am iubit-o pe Elena Ferrante cu fiecare rând citit mai mult și mai mult.

Știu sigur că printre atât de multe vieți schimbate de scrisul acestei femei se regăsește și a mea.  Și cu modestie, dar cu lacrimi de bucurie în ochi, îi mulțumesc.

(citatele nu sunt în traducere originală din engleză)
Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share