Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Gânduri răsucite printre rânduri risipite

Gânduri răsucite, răstălmăcite, gânduri ce nu te lasă să dormi, să fii treaz, să trăiești.

Încerci să meditezi o dată și încă o dată, să iți pui mintea la pace, să faci zbaterea să înceteze, să ucizi durerea.


La mormântul bătrânei mele mătuși, m-am recules. Doar un trup intre recile lespezi mai e, trup ce va să se transforme el însuși în pământ.

“Și pulbere, țărână de tine se alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege,
Nimicul te aduce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”

Veronica Micle- Si pulberea  țărână

Când am fost la mormântul Veronicăi Micle mi-am spus, cu un sentiment de apartenență, de bucurie chiar,  că încă de atunci, de demult, existau oameni care nu se bazau pe iluzii la înfruntarea cu moartea, cu realitatea în forma ei cea mai pură.

Câteodată, mă gândesc însă, că e mai bine să trăiești in iluzie, atâta vreme cât iluzia ta nu îi rănește pe alții.

Și asta pentru că iluzia te poate ajuta să trăiești, când realitatea caută să te ucidă.

Doar că eu prefer realitatea, chiar dacă aceasta doboară. Sunt prea bătrână să mai cred în Moș Crăciun.


Citeam o carte despre creșterea copiilor și spunea acea carte că arareori copiii te validează și că cel mai adesea te invalidează.

Am senzația că viată însăși te invalidează adesea, nu doar proprii copii. Poate lucrurile sunt interconectate.

Îmi spun ca n-am nevoie de validare, nici de la copilul meu, nici de la viață.

Mă mint.

Cu toții avem nevoie de validare.

Caut cuvinte să pansez rănile. Realizez că nu am destule.


Lumânările nu vor să ardă.

Bate vântul.

Poate bătrâna mea mătușa suflă din mormânt în flacăra strălucitoare.

Glumesc. Nu cred in viața de după moarte. Niciodată nu am crezut.

Cred doar în aici și acum.

Bătrâna femeie a plecat nelăsând în urma decât un pumn de amintiri ce curând vor fi si ele uitate. Ca aproape toți cei ce mor.

Unii pot deveni nemuritori. Nemurirea înseamnă cel mai adesea creație de neuitat.

Altfel suntem condamnați la uitare în viată și în moarte deopotrivă.


Invizibilitate.

Trăiesc cu acest sentiment de ceva vreme. Vreau sa mă dezbăr de el, vreau sa nu mai aștept nimic și în pacea mintii să renasc.

Așteptările, dorința de apartenență  nu pot aduce nimic bun. Atunci când aștepți validare, în permanentă invalidare, te condamni singur la invizibilitate.

Și dacă e narcisistă așteptarea mea de a mi se valida unele acțiuni îndreptate cu drag către oameni pe care ii iubesc?

Când oferi, fă-o dezinteresat!

Dar dezinteresat o fac, îmi spun.

Mi-as dori uneori doar să simt că exist. Poate îmi lipsește mie acea capacitate. Se prea poate să fie un defect de fabricație.

Invizibilitate e mai bună ca ura îndreptată asupra ta.

Sau nu?

“Păduri ce-ar fi putut sa fie

Și niciodată nu vor fi.”

Risipei se dedă florarul – Lucian Blaga

Blaga din nou.

El si setea mea pentru cuvântul ce încă înseamnă ceva.

Natura e diversă, nu pretutindeni pot crește pădurile din visele tale.

Uneori pământul e sec și trebuie să înveți să îl prețuiești așa cum e. Chiar și din pâmântul uscat, aparent lipsit de fantezia creației, poate răsări splendoare. E mai puțin evidentă, dar cu siguranță este acolo, puternică, autentică, altfel.


Ascult muzica în mașina ce sâmbătă de sâmbătă ne duce la Cluj.

Cândva o conduceam și eu. Erau drumuri spre o iluzorie vindecare. In final, atunci, moartea a învins.

Îmi amintesc de legătura mea cu mama.

Aveam falsa senzație că ne despart eternități.

Și totuși, era atât de multă comunicare, în cuvinte și în lipsa lor. Cum de nu am știut înțelege, cum de nu am știut vedea, prețui?

E atât de mult vid interior in mine. Nu e vid, e sentiment, e zbatere și e dor. Mai este resemnarea cu privire la lipsa de comunicare din cuvinte și din lipsa lor.

Acum drumurile sunt altfel, sunt drumuri nu spre spitale, ci spre școli. Drumuri încărcate de viitor. Cunoaștere. Niciodată cunoașterea nu trebuie subestimata.

Fii exemplu pentru copiii tăi, căci ei prin exemplu învață.

Cărți o spun, realități o infirma uneori.


Mai un pic si vine primăvara.

Copacii sunt goi încă, nici un suflu de speranța, de verde crud, de împlinire in natura si in mintea mea.

Mâine, mâine va fi.


Faci ce trebuie, acum, mereu.

Joaca de-a cuvintele. Abuz. Dar cine să mai știe cine a abuzatorul și cine e abuzatul?

Zâmbesc.

Cred ca mi-a prins bine ședința de mindfulness despre gânditul pozitiv. Nu, nu gândesc pozitiv însă, uite, zâmbesc.

Gânduri mi se zbat la tâmplă.

Muzica răsună.

Sunt acum, pentru câteva minute, singură in mașină, mult mai puțin singură decât, uneori, când mașina e plină.

Nimeni nu te asculta! Spune!

Muzica s-a oprit.

Pentru o secundă e liniște în jurul meu și în mintea mea.

Asemeni Ledei din cartea “Fiica ascunsă” a Elenei Ferrante, gândesc si eu, acum, fără a o rosti: “am murit, dar sunt bine”.

Gânduri răsucite, răstălmăcite, gânduri ce te fac în final să iți șoptești:

Și totuși n-am murit. Trăiesc!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share