Stări

Nu te certa dacă ești furios căci apoi, când furia trece, vei regreta.

Nu scrie dacă simți că ți-s toate corăbiile înecate căci apoi, când soarele va răsări și va lumina fruntea ta, vei râde de ce ai scris.

Stări.

Așa numesc această scriere.

Pentru că uneori nu sunt bine.

Pentru că nu întotdeauna pot afișa zâmbet pe chip, pentru că uneori nu mă pot minți spunând – Lasă! Totul va merge așa cum ai sperat!

Va fi cumva, asta știu cu certitudine.

Mă gândesc în miez de noapte când insomnia nu îmi dă pace:

Adună bucăți din tine, sfărâmă-le și reconstruiește-te!

Și asta fac zi de zi. Adun tencuiala căzută, cărămizi prost puse, le fărâm și reconstruiesc.

Uneori îmi iese mai bine, alteori mai prost.

Îl ascult pe Daniel David, în podcasturi, uneori chiar de mai multe ori același podcast.

Îl ascult pentru a-mi deschide obloane, ferestre la mansardă cum scria pe o plasă de la o librărie.

Și spune el, într-un interviu, menționând și referințe, pe care eu nu le enumăr aici, că:

– fericirea nu e la fel pentru toată lume, dar e de atins. E influențată de factori genetici în mare măsură 50%, dar apoi mai sunt și factori psihosociali 40%, respectiv evenimente de viață (10%).

Fericirea poate fi:

• fericire hedonică sau viață plăcută
• fericire eudaimonică sau viață bună
• fericire ca sens

Când vorbim de fericire hedonică vorbim de ce ne face plăcere. Și în ce măsură facem ce ne face plăcere.

Mi-am făcut temele, mi-am făcut lista cu hobby-uri.

Ce îmi place?

Îmi place să scriu, să citesc, să alerg desculță pe plajă, să mă arunc în sărata mare, să mă plimb prin păduri ascultând apa și cântul păsărilor, să merg la pas prin marile orașe singură, ignorând lumea și ascultând povestea din spatele îngustelor străduțe sau să pășesc mână în mână pe culoar de existență cu omul meu și să vorbim vrute și nevrute. Iubesc să o aud pe copila mea povestind. Îmi place să ascult muzică, să fredonez, să râd, să ascult oameni de la care am ce învăța. Și toate acestea mă fac fericită. Și le fac, pe unele mai des, pe altele mai rar. Dar le fac, le fac mereu. Nu preget niciodată.

Fericirea ca viață bună.

Ei bine, aici am dat greș.

Nu mi-am cunoscut punctele tari, poate nici nu am avut.

Mă simt ca o intrusă într-o lume sub soarele căreia au loc toți, având senzația acută că mai puțin eu.

De aceea uneori mă destram când o văd pe fiica mea pășind pe un drum ce nu știu dacă este al ei. Poate este.

Programez, o fac de zeci de ani. Dacă îmi place? Nu. Nu mi-a plăcut niciodată. Cum am învățat? Cu sudoare. Ce satisfacții mi-a adus această activitate? Vă răspund altă dată.

Fac consultanță. Hm. Angajații firmelor unde o fac sunt nepăsători, auditorii sunt cum sunt, dar nu simt că am reușit a aduce plus valoare acolo unde am încercat să îmi pun amprenta. Văd cum lucrurile s-au degradat la noi în țară și câteodată doare.

Viața cu sens. Sunt multe de spus aici.

Care sunt valorile mele personale și cardinale?

Mă fac de râs căci nu știu dacă le pot enumera.

Hai să zicem înțelegerea și pacea minții sau sufletească la valori personale și dreptatea și adevărul la cele cardinale.

Sunt mai multe, dar mă tem că, dacă le enumăr, le amestec sau greșesc.

Încerc să dau vieții mele un sens, să respect aceste valori. Nu reușesc întotdeauna și când nu o fac mă cutremur de neputință. Însă da, fac tot ce stă în puterea mea să nu abdic de la calea pe care mi-am propus a o urma.

Niciodată nu e prea târziu pentru un nou început. Pentru mine însă, începuturile sunt crengi crescute din trunchiul aceluiași copac cu rădăcini adânci înfipte în pâmântul reavăn al unei existențe neîntâmplătoare, cu suișuri și coborâșuri. Vreau să construiesc pe aceiași fundație, nu vreau alte construcții, îmi doresc să nu zdruncine iremediabil construcția cutremurele inerente.

Zâmbește atunci când tristețile te copleșesc. Uneori zâmbetul în dezacord cu simțirea poate aduce simțirea să fie în acord cu el.

Scrie atunci când ești nefericit. Chiar dacă vei râde mai târziu. Scrisul ca terapie, cum îl numesc eu, terapie probabil nevalidată științific, poate ajuta. Te pune pe tine, față în față cu tine. E ca o oglindă a minții, în care se oglindesc trăirile tale, efemere stări, deloc întâmplătoare.