Apele
May 19, 2022
Imaginează-ți că ești lângă un lac, că lumina se reflectă în apele lui, că îi privești și înțelegi profunzimea. Și apoi imaginează-ți că lacul ești chiar tu. Așa spune Jon Kabat-Zinn în una dintre practicile sale de mindfulness.
Recunosc că să practic meditația ascultându-l pe Jon Kabat-Zinn m-a ajutat mereu foarte mult și că, în momente de disperare, de amărăciune sau de anxietate, cuvintele lui mi-au fost aliat în singurătatea resimțită atât de pregnant.
Ieri am stat pe malul unui râu și am încercat să îi înțeleg curgerea, să fiu el.
Lasă să curgă, spune mintea mea obosită, dar parcă râul este oprit într-un baraj de neliniști.
Fii lac atunci! Lasă lumina să se reflecte, lasă profunzimea să fie mai presus de superficialitatea cotidiană, de judecăți găunoase, de acuze fără fundament.
Râul de munte neoprit își curge apele, spălând malurile. Zbaterea lui, cine să o înțeleagă? Și totuși râul dărâmă obstacolele, spală pietrele, îmblânzindu-le asprele margini, ajungând acolo unde îl poartă curgerea.
Barajele, cele ce opresc apele, sunt construite de oameni și tot oamenii sunt cei ce, în nedreptatea lor, opresc curgerea lină a păcii unei existențe.
Cei deveniți din râuri lacuri, calmi par la suprafață, în timp ce în adâncuri zbaterea e acerbă. Apoi zăgazurile se rup, iar ei se năpustesc peste tot ce li se pune în cale, cu forța lor distructivă ce vine dintr-un tumult de neîmpliniri.
Și, pentru a rupe barajele, calmele lacuri au nevoie uneori doar de o ultimă picătură. Redevin râuri apoi, redevin puternice, redevin ce cândva, înainte ca oamenii să le ucidă visurile, au fost.
Am trecut prin grele zile, săptămâni, luni, ani sau poate doar astfel am ajuns eu să percep trecerea timpului. Poate au fost doar secunde.
Și, chiar și când m-am oprit din a vrea a înțelege, chiar și când am fost recunoscătoare abisului ce mă privea și în care priveam la rândul meu *, vulturii eșecului nu s-au oprit din a-mi sfâșâia fiecare părticică din ființă.
Parcă se adăpau din mine depersonalizându-mă.
Spune o carte pe care o citesc acum, cam așa:
Dacă ne simțim superiori, inferiori sau chiar egali altor oameni nu înțelegem bine realitatea.
Eu de mult am încetat a mai pune etichete. De mult am încetat a mă mai raporta la ceva sau la cineva. Dar tot nu înțeleg realitatea.
Cândva îmi făceam speranțe, bucurându-mă de ele, acum refuz să mă gândesc dincolo de momentul prezent.
Binele nu întoarce bine. Nici nu îl aștept, nu aștept bine la bine. E mai corect așa întrucât astfel orice faptă se relevă altruistă.
Îmi imaginam însă, în naivitatea mea, că binele făcut nu permite răului să prolifereze.
Stropi din grindina răului cad peste barajul construit de cei incapabili a înțelege esența, de cei ce târăsc după ei niște fârâme de amănunte insignifiante, precum niște copii roți de jucărie.
Pic, pic, pic…
Cei ce nu pot înțelege esența nu pot cuprinde înțelesul înțelegerii în căușul palmelor lor. Acesta se va risipi, rămânând amănuntul, nesemnificativ, pe care ei îl vor ridica la rang de cinste, defilând cu el, opaci, prin lume.
Sunt apa din baraj, aparent calmă, adâncă, clocotind de neliniști.
Pic, pic, pic!
Și va să fie ultima picătură.
Și voi redeveni râu. Și voi curge neoprită, către marea uitare.
Binele va continua să nu întoarcă bine, oamenii vor fi de neoprit în capacitatea lor de a întina frumosul.
Doar că pe mine, nimic nu mă va mai putea atinge.
Privesc de pe țărm râul.
Curge seren, curge cu determinare.
Râul sunt eu.
* “Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine”. Friedrich Niezsche