Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Atunci când lucrurile nu sunt ceea ce par

Oameni ce nu sunt ceea ce par a fi ( măști)

Când lucrurile nu sunt ce par fi ne simțim frustrați. Fără să vrem judecăm, ne întristăm, ne revoltăm, reacționăm.

Însă pe mine viața m-a învățat că arareori lucrurile și mai ales oamenii sunt așa cum par a fi.

De fapt ei sunt exact așa cum sunt, noi suntem cei care îi percepem altfel, într-un fel de wishful thinking.

În cei 2 ani de pandemie s-au purtat măști pe chip, dar măștile au fost mereu pe chip, chiar invizibile fiind, nu doar în acești 2 ani. Această perioadă doar a suprapus masca vizibilă peste cea invizibilă.

Transcede și include  îmi spun permanent, continuu, ca într-un joc al cuvintelor pe o tablă de scrabble. Vreau să o fac, dar parcă cu tendința generală involuez și eu în loc să evoluez.

Hei, ce faci, te apuci să judeci oameni, îmi spune agasată mintea? Păi nu au spus-o alții înaintea ta și tu ai preluat că doar oamenii mărunți judecă oameni. Și în definitiv a judeca oameni nu-i așa că pe tine te definește și nicidecum pe ei?

Așa e, am spus-o, am preluat-o. Și nu, nu judec oameni. Mă judec doar pe mine pentru că mi-am imaginat că unii oameni sunt ceea ce nu au fost și nu vor putea fi vreodată. 

Mă judec pentru că am plăcut oameni despre care am crezut că sunt altceva decât sunt de fapt, oameni pentru care a călca pe cadavre este o profesiune de credință și ipocrizia este pusă la loc de cinste.

Sunt oamenii pentru care fața războiului nu este hâdă, pentru care agresatul e de vină și nu agresorul. De ce? Pentru că ei vor pupa întotdeauna mâna agresorului și nu vor reuși niciodată să privească în ochi omul, omul adevărat. Sunt oamenii pentru care libertatea are iz de colivie.

Mă judec pentru că mi-am imaginat că sunt victime ale circustanțelor, pentru că i-am crezut, iar acum stau și mă întreb dacă nu cumva chiar acele persoane sunt agresorii și dacă nu cumva cei ce au plecat de lângă ele la potrivite momente nu au avut dreptate.

Am crezut că pot cunoaște oamenii, că mă pricep și tare m-am înșelat. O dată, de două ori, mereu.

Dar eu trebuie să încetez a mă judeca, a judeca. Lentilele mele sunt uneori aburite cu aburii idealismului. Mereu voi fi o idealistă. Mereu voi crede în oameni, voi spera într-o lume mai bună. 

Niciodată nu voi înceta să sper că va veni o zi în care măști și lentile vor cădea, realitatea relevându-se așa cum este ea de fapt.

Însă nu știu dacă vreodată se va întâmpla. Nu știu dacă nu îmi voi mai imagina că ascult muzică clasică ce se va dovedi într-un târziu a fi doar o zdrăngăneală anostă și absurdă.  

Fiecare om își are povestea lui. Pe o scară a evoluției conștiinței umane multe praguri sunt de trecut și fiecare o face în ritmul său.

Dar într-un mare univers, în care suntem una, nu e loc de dezamăgiri.

Trebuie să las gândurile să plece, să le fac să tacă. În liniște pot crește. În liniște este acceptarea. În liniște nu există oameni mărunți și fapte reprobabile.

Nu trebuie să fim o mare de iubire, trebuie să fim un ocean incluziv de înțelegere.


Am vrut să scriu aceste rânduri pentru că recent oameni în care am avut încredere s-au dovedit a fi altfel decât au încercat să pretindă a fi. Pentru că mi-am pus întrebări la care cred că am găsit răspunsuri. Răspunsuri ce m-au făcut să înțeleg că vina este a mea și nicidecum a celui din fața mea.

Dar mai ales am vrut să o fac pentru că știu sigur că atunci când pierdem ceva sau pe cineva ce nu este ce pare a fi este pentru că așa trebuia să fie.  Și mai ales nu trebuie să uităm niciodată că pierderea văzută din altă perspectivă este fără putință de tăgadă un câștig incontestabil.

 

credit imagine

Unsplash-John Noonan

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal