Trezirea e abruptă și îmi dă o senzație de căldură inexplicabilă și de contact cu o lume pe care înainte am cunoscut-o doar din povestirile altora.
Pun capul pe pernă și adorm un somn adânc eliberator, doar că visele mă poartă adânc în mine, în persoana care sunt și care nu se relevă realului din viața mea.
Mă trezesc diminețile și sunt mai trează ca oricând, dar amorțită în relație cu tot ce ar trebui să conteze. Poate doar înnebunesc.
Câinele s-a apropiat de mine si m-a strâns la pieptul său cu privirea, apoi a smucit lesa si mi-a sărit în brațe. Confuză, stăpâna a strigat la el să se potolească, i-am zis să îl lase în pace și ca atunci, demult, când la o pensiune un câine paralizat de picioarele din spate s-a târât ca să se așeze pe ale mele, m-am simțit importantă, m-am simțit întreagă.
Adesea privesc în ochii lumii care îmi vorbește și se pierde superficialul din vorba lor în eter. Mintea mea refuză să mai socotească, să mai standardizeze, să mai metabolizeze ura sau banalul.
Caut altceva, merg singură pe stradă și sunt în căutarea a ceva ce nu pot explica.
Îmi amintesc o dimineața răcoroasă, dar senină, dintr-o stațiune ungurească. Ieșisem să ascult liniștea, mergeam fără un țel, bucurându-mă de călătorie, pe străzile micuței stațiuni. Miros de flori, cred că Mâna Maicii Domnului erau, îmi mângâiau nările și cred că fericirea s-a născut acolo pentru mine sau în orice caz în similare momente.
Țin capul sus. O nouă sarcină de serviciu, un control, poate o nouă firmă la consultanță. Și nu mă pot pensiona, sunt aici risipindu-mă în sute de zări, precum spun versurile din cântecele frumoasei Hayley Westerna. Ascultă vântul, zice ea si mă vei găsi acolo. Acolo sunt și eu, în sunet de vânt și de stropi de ploaie. Sunt în uitarea a tot ce este și în regăsirea a tot ce are potential de a fi.
Spunea Jiddu Krishnamurti despre atașament și frică, că doar dacă renunțăm la ele suntem sau devenim puternici. Puterea mea este cuvântul ce mi se pierde uneori în ceața gândurile, doar ca să îmi apară apoi mai pregnant în minte. Se risipește în 100 de zări sau îmi alunecă printre degete. Poate cuvântul este de fapt slăbiciunea și nu puterea mea. Mă confund cu el, mă regăsesc în el, e poezia vieții mele, e ce îi dă sens.
Observ că frumosul nu are vârstă, nu e frumosul superficial aplaudat pretutindeni. Acela nu e frumosul autentic. Frumosul autentic nu se pierde printre ani, devine eternitate.
Simt un frison de plăcere scriind și poate dacă aș scrie de mână și nu din tastatură frumosul s-ar instala în spiritul meu mai pregnant decât astfel.
Scrierea mea nu are neapărat o traiectorie alta decât cea a gândului meu care nu știu exact unde mă poartă. Dar de ce ar trebui să mă poarte undeva? Exact incertitudinea acelui loc de nicăieri și de pretutindeni, prin care mă vizualizez mergând este atât de fascinantă. Poate renunțând la atașament și frică devenim puternici sau poate puterea rezidă în a ne integra slăbiciunile, în a înceta să ne ascundem în dulap autenticitatea, de dragul unei lumi care oricum nu are cum să ne vadă așa cum suntem noi.
ACASĂ și-a schimbat semnificația, nu mai locuiesc în exteriorul unei lumi pe care nu o înțeleg și care nu mă înțelege, locuiesc în mine și eul meu s-a dizolvat în eul tuturor lucrurilor care mă înconjoară. Sunt fluidă precum apa, dar zbaterea a încetat, apa nu mai curge spre ceva anume, nu mai caută să spele țărmul de tristeți, curge într-o înțelegere ce nu se poate explica prin cuvântul pe care îl iubesc, dar care există în mine și pretutindeni. Acea înțelegere este dincolo de gândul expus prin cuvânt. Dar scriu, folosindu-mă de simboluri, nu pentru a mă explica, ci pentru a mă metamorfoza în ceea ce am fost dintotdeauna.
Nisipul îmi alunecă printre degete și marea își aduce valul la țărm și păsările zboară pe un cer albastru infinit și îmi alunec și eu printre degete și sunt adânc de mare și albastru infinit de cer și trezirea e abruptă și mi-e cald și am devenit eu însămi parte din poveștile altora.
