Primăvară târzie sau poate vară. Mergem de mână, el, bunicul meu și eu, o fetiță de câțiva ani. Căutăm trandafiri pentru altoi. Ne oprim apoi și el mă ajută să mă așez pe stâncă, stânca noastră. De acolo privim amândoi orașul ce ni se relevă în depărtare.
Revenim des la stânca noastră. Și stăm acolo, minute sau poate ore, povestind și contemplând orizontul. În mintea mea, cerul e albastru și iarba e verde, orașul e curat și bunicul meu e iubire. Sigur, poate memoria nu este perfectă, pentru că se știe că amintirea ne apare distorsionată în minte, în funcție de stare și poate cerul are nori și iarba e un pic arsă de soare, dar bunicul meu tot iubire este.
Pe acele amintiri le păstrez în suflet și în minte ca pe niște daruri, pentru care sunt și etern voi fi recunoscătoare.
Bunicul meu a părăsit această lume când eu aveam 14 și nu a murit până nu am venit să îl văd. A făcut accidentul vascular, când eu eram în tabără la mare și cum atunci nu erau telefoane mobile, iar părinții mei au zis să mă lase să îmi petrec copilăria, fără a mă deranja, nu am aflat decât când am ajuns acasă. Nu am conștientizat atunci prea bine ce înseamnă o astfel de plecare și cât de definitivă era.
Îmi amintesc doar că la ceva vreme de la dispariția bunicului meu, mi-am simțit singurătatea pulsând în tâmple și că am început să plâng în hohote în întunericul camerei mele.
Nu am avut niciodată nevoie de martori la trăirile mele, de altfel nici nu am avut cu adevărat trăiri cu martori, pentru că intimul meu s-a desfășurat întotdeauna în cea mai mare singurătate.
Mereu am avut senzația că spectatorii nu au cum înțelege piesa în care joc. Nu știu dacă m-am înșelat sau nu, de altfel nici nu cred că are importanță.
Pe bunicul meu l-am visat o singură dată, după moartea sa. Se făcea că venea spre mine, că m-a privit și mi-a spus:
Ne vom reîntâlni, dar mai ai de stat în această lume.
Știu că mi-a spus exact cât. Știu și că apoi, fără ca eu să îl pot atinge sau îmbrățișa, s-a întors și a plecat, dispărând ca un fum.
În ultima vreme mă gândesc tare mult la trecut, la trecutul cu el în special, la copilăria mea atât de lipsită de griji și atât de armonioasă, preponderent datorită lui.
Acum câteva zile, în alergarea mașinii am privit dealul cu stânca. De mult nu o mai observ acolo și, chiar dacă aș vedea-o, nu aș mai putea ajunge la ea, fiindcă terenurile au devenit ale oamenilor și totul este îngrădit acum.
Știu că al nostru creier nu face diferența dintre ce este real și ce nu, de aceea distorsionăm amintiri sau percepem atât de straniu realitatea. Uneori, însă, amintirea mă copleșește atât de tare, încât se confundă cu prezentul. Țin cărți în mâini și parcă oglindesc în ele poveștile pe care le citeam mică fiind cu bunicul meu alături de mine.
Ce contează și ce nu?
De ce pentru mine contează atât de mult nuanțele, încât aproape că mă identific cu ele? De ce sunt atât de mută în zgomotul lumii, de ce în oglinzi de timp mă regăsesc mică și vulnerabilă, de ce prezentul mi se pare prea abstract, prea încărcat de nevolnicie și de micime, de ce valorile mele sunt aproape de negăsit printre valorile lumii? Habar n-am.
Nu sunt nostalgică, doar că pe ecrane de memorie reînvie, ca la cei bolnavi de Alzheimer, trecutul. Și e atât de evident de parcă se desfășoară în aici și acum.
Am văzut un film despre univers și fizica cuantică, despre conștiință și despre noi oamenii. Mă pierd în concepte pe care nu le înțeleg și pe care știința nu le poate explica și în ele reînvie speranța că poate nu e totul pierdut, că poate regăsirea cu cei dragi va avea loc cândva, cumva.
Bunicul meu a fost dur cu fiicele sale, însă apoi, cu mine, duritatea i s-a transformat în iubire caldă și calmă, o iubire cum toate fetițele visează să primească de la bunicii lor.
Poate că vârsta nu ne aduce doar smerenie, ci și o formă de bunătate care se naște abia când renunțăm la vanitate. Poate ne face să ne dorim, cum spun înțelepții și cum pare de neconceput, în tinerețe, să renunțăm la ego. Nu știu dacă este valabil pentru toți bătrânii din lume. Unii își păstrează orgoliul intact peste ani, de parcă ar avea ce mai face cu el, de parcă am avea ce face cu el vreodată, de fapt.
Am senzația de desprindere din această lume, ca și când alte lumi m-ar chema și desprinderea e atât de pregnantă, încât mă copleșește.
Nu știu ce înseamnă asta și cred că uneori e bine să nu încercăm atât de mult să înțelegem, cu mintea noastră finită ce este de înțeles altfel.
Mă gândeam la conceptul dezbătut în acel film, conceptul de entanglement care pentru mine se suprapune pe cel de oneness din spiritualitate. Oare suntem noi într-adevăr interconectați și dacă da, ce e cu exacerbarea urii în lume? De ce nu putem aduna clustere de bine, de pace, de bunăvoință, de înțelegere? De ce atât de multă dezbinare? De ce nu putem simți puternica conexiune cu tot ce ne înconjoară?
Bunicul meu nu m-a certat niciodată. Orice făceam, orice spuneam, mă corecta cu voce caldă, cu calm, aducând maturitatea la vorba și înțelegerea de copil.
Cred că în viața mea am căutat ca omul meu să fie întru asemănarea bunicului meu, nicidecum a tatălui. Cred că iubesc intrinsec vocea caldă și sufletul curat. Nu zic că tata a fost altfel sau că e altfel. Doar că a mea copilărie l-a prins în era orgoliilor și egocentrismului și fără să vrem am locuit în planuri de existență paralele.
Însă ieri am băut un ceai cu tata și i-am văzut bătrânețea din privire. Nu, el nu seamănă cu bunicul meu, niciodată nu voi putea găsi o asemănare cât de mică între ei doi. Însă, l-am privit cu ochi de adult și l-am perceput altfel decât când eram copil. I-am perceput slăbiciunile, precum odinioară puterea.
Adesea ne simțim ca fiind în centrul universului și nu realizăm cât de mici suntem, mici într-un sens care ar trebui să ne facă să ne simțim bine și nicidecum rău. Parte suntem din imensul mecanism al unei lumi pe care, după cum am spus, nu o putem înțelege cu mintea, dar care există, cu siguranță acolo, în noi și dincolo de noi.
De ce scriu aceste rânduri?
Nu știu exact, am simțit dorința de a scrie ca pe o chemare, ca și cum bunicul meu s-ar fi metamorfozat în scris.
Primăvară târzie sau poate vară. Mergem de mână, el, bunicul meu și eu, o fetiță de câțiva ani. Căutăm trandafiri pentru altoi. Ne oprim apoi și el mă ajută să mă așez pe stâncă, stânca noastră. De acolo privim amândoi orașul ce ni se relevă în depărtare.
Ca atunci, acum îl simt pe bunicul meu înlăuntrul sufletului meu, și cu el în conștiință, pornesc să altoiesc trandafirii. Trandafiri de speranță ai căror spini nu sunt făcuți să înțepe, ci să ne trezească din amorțire.
Pentru că este într-un fel momentul de trezire. Pentru că am încetat să exist și pentru că am început să fiu, pentru că sunt aici prezentă, pentru că simt parfum de trandafiri altoiți pretutindeni, pentru că mintea nu face diferența între real și ireal. Și pentru că îl iubesc pe bunicul meu acum și pentru că mereu îl voi iubi.
