Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Gânduri vraiște

Sunt doar gânduri, nimic altceva. Le aștern aici pentru că dacă nu o fac, nu reușesc să mă mai agăț de nimic. Mi-a rămas cuvântul. Speranța e pitită într-o cutie a Pandorei imensă, de unde nu mai poate evada vreodată. Și așteptările mi-au pierit. Cred că e mai bine fără ele. Însă cuvântul e aici cu mine. Așa că scriu.

E o nebunie generală aici la mine în țară, nebunie ce mă împiedică să mai deschid televizorul sau să mai vreau a citi comentarii pe rețele de socializare.

Mă găsesc într-un film extrem de prost, într-o distopie cum nu puteam crede că e posibil a exista.

Mă frec la ochi dimineață de dimineață și mă întreb ce naiba caut eu aici, ce?

Parcă văd, din nou parcă vizualizez comentarii răutăcioase de tipul- dar pleacă. Poate au ei dreptate. Poate e timpul să plec, undeva oriunde văd cu ochii.

Multă vreme, naiv am crezut că oamenilor le poți trezi conștiința explicându-le, aducându-le dovezi, că în funcție de cât de bine le explici ei vor înțelege.

Încet, încet, am realizat că nu e nicidecum așa, însă tot naiv am continuat să cred într-o omenire bună, capabilă a se sacrifica pe sine pentru binele altora, măcar în măsura unui gest ce lor nu le face rău, dar pe ceilalți îi poate ajuta să trăiască.

Repede am înțeles că nici asta nu se întâmplă. Că oamenii își au agende proprii și că puțin le pasă de binele colectiv, general.

Aș vrea să spun- proștii de ei. Dar nu pot. Sunt surprinsă să văd oameni de la care nu m-aș fi așteptat niciodată cuprinși în acest malaxor al conspirațiilor. Mă întreb ce e în mințile lor. Îi domină frica oare? De ce nu caută să înțeleagă, de ce nu vor să se informeze, dând la o parte balastul, de pe site-uri  nemincinoase? Oare le e mai facil să creadă în prostii, în neverificate informații? Ce câștigă din asta? Pacea minții?

Credeam că de îndată ce informația devine la îndemâna tuturor, oamenii se vor dezvolta, vor crește. Am constatat cu surprindere că nu e deloc așa. Și am încercat să înțeleg de ce.

Probabil fiindcă intervine prejudecata de confirmare, probabil că neavând o capacitate de selecție corespunzătoare, nu selectează ce trebuie și ajung în adâncile ape ale acestei prejudecăți. Probabil. Dar pentru mine nu e de înțeles.

Cum e posibil? Nu știu. Cum să nu vrei să vezi și cealaltă față a monedei? Cum să nu vrei să vezi imaginea în ansamblu?

Poate într-o zi am să mă trezesc din această realitate ca dintr-un vis urât, într-o lume care cu adevărat își va iubi aproapele așa cum la mulți le propăvăduiește credința pe care o ridică în slăvi și în numele căreia, nu de puține ori comit atrocități. Poate. Dar nu cred că se va întâmpla.

Uneori obosesc și mă dezleg de tot, caut o singurătate asumată, sihăstria mea. Eu și cu mine. Dar în ciuda faptului că detest aglomerația, parcă mi-ar plăcea să pot discuta cu oamenii câte în lună și în stele. Dar nu, nu despre pământul plat, conspirații împotriva vaccinurilor sau ură împotriva semenilor în numele unui inventat zeu. Nu vreau să vorbesc despre asta cu nimeni. Niciodată.

Aș scrie mai mult, dar atunci voi fi ca ei, ca cei ce scriu mult despre subiecte despre care nu au nici cea mai vagă idee. Voi fi în categoria celor ce scriu mai mult decât au citit. Și nu vreau. De fapt nici nu știu dacă mai vreau ceva, dar nevoie am, am nevoie de un strop de omenie care să dizolve ignoranța, răutatea și nepăsarea.

Prea multă lume se perindă prin jurul meu, mult prea multă lume. Și îmi e atât de dor, dar atât de dor de oameni.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal