Becoming Myself-Irvin Yalom

Am fost amorțită multă vreme după moartea mamei, atât de amorțită încât gândurile mi-erau înțepenite, regretele înecate undeva într-o mare mută de durere.

Iubirea îmi era moartă și cuvintele impersonale și aproape inexistente.

Apoi, ca din întâmplare, ca din multele întâmplări din viața mea ce m-au ajutat să mă reconstruiesc din piese împrăștiate pe trotuare de durere, l-am descoperit pe Irvin Yalom.

Îmi amintesc cu destul de mare precizie că prima carte scrisă de el pe care am citit-o a fost “Privind soarele în față”. Am citit-o, zăbovind asupra frazelor și încet, încet m-am trezit din amorțeală, gândurile au început a nu-mi dea pace din nou, regretele să își ridice capetele precum ghioceii primăvara dovedindu-mi că sunt vie, iubirea să mă învăluie și cuvintele să țâșnească sub formă de întrebări ce căutau răspunsuri.

Și astăzi dacă cineva mă întreabă dacă a existat vreo carte în viața mea ce mi-a schimbat viața, menționez fără să preget această carte.

Au urmat acestei cărți, rând pe rând, aproape toate cărțile scrise de Irvin Yalom de la “Plânsul lui Nietzsche” la “Minciuni pe Canapea”, la “Cura Schopenhauer”, “Mama și sensul vieții”, “În fiecare zi tot mai aproape”, “Calaul dragostei”, “Psihoperapie existențială”, “Darul psihoterapiei”, “Chem poliția”, “Problema Spinoza” și  “Creatures of a Day (Efemeriade)”.

Dacă aș spune că mi-au plăcut aceste cărți aș minți flagrant fiindcă, cu fiecare carte citită de mine, am simțit cum mă transform, am simțit că viața reîncepe a-mi curge prin vene, că trăiesc în fiecare zi puțin mai mult decât cu o zi înainte.

Irvin Yalom mi-a salvat practic viața, dăruindu-mi cunoaștere și speranță, terapie fără a fi fizic prezentă la vreo ședință de terapie și puterea de a merge înainte.

Prin urmare nu e de mirare că am așteptat cu nerăbdare apariția celei mai recente cărți ale sale și anume “Becoming Myself: A Psychiatrist’s Memoir”. Și nu e de mirare că am cumpărat-o în prima zi în care ea s-a vândut pe Amazon, cu o zi înainte de marea lansare din 4 octombrie.

Citind-o, am avut sentimentul că nu aș fi dorit să se termine niciodată, în același timp neputând să o las din mână.

Îndrăgostită am fost mai toată viața mea de biografii și autobiografii, dar și de poezie, de memorii de orice fel, preferând acest fel de literatură ficțiunii, însă această carte a depășit cu mult toate așteptările mele.

În curgerea ei ,aș asemăna această carte cu versul capabil a atinge până în străfund de sentiment, transmițând esența simțirii și cutezând a răscoli până în adânc de ființă.

M-am regăsit în carte ca și când aș fi pășit pe trotuare ale propriilor mele nevoi sau năzuințe de la momentul înțelegerii empatiei și până la dorința autorului de a fi acceptat pentru ceea ce este și apreciat pentru ceea ce are a oferi.

Ce e viața mai mult decât o părere, o zbatere de aripă între nimic și nimic.

Și cât de adevărat este că în fața morții suntem singuri, că atunci când ne stingem rămân faptele noastre bune și nimic altceva.

Băiatul timid și introvertit, cu iubire pentru carte și cu sete pentru cunoaștere, se aruncă în lume cu îndârjire, învață ce este empatia, ajutându-i mai apoi și pe ceilalți să înțeleagă.

Își dorește să fie acceptat pentru ceea ce este și reușește prin propriile-i forțe să devină mai mult decât și-ar fi putut poate imagina la începutul vieții.

Relația sa cu mama, deși zbuciumată, îl ajută în final, în mod dureros să își traseze drumul în viață.

Iubindu-și tatăl cu ardoare, dar suferind că aceasta nu iese din cuvântul unei mame prea aprige, ajunge să înțeleagă că în ciuda a ceea ce își imaginase, între părinții săi existase un profund sentiment de iubire.

Yalom iubește marea, călătoriile cu bicicleta în miez de natură, cărțile și sportul, în special tenisul, șahul ce îi amintește de copilărie, snorkelingul, dar și pokerul ce îi dă un sentiment de apartenență la grup.

Iubirea pentru soția sa, ce pare a nu fi pierit niciodată, e descrisă aproape permanent pe parcursul cărții.

În ciuda faptului că viața nu le-a fost niciodată ușoară, cei doi ajungând chiar în prag de despărțire, iubirea lor depășește în final orice obstacol.

Având un sentiment de profund respect pentru Marilyn, în același fel în care Sartre avusese pentru Simone de Beauvoir, Irv o consideră pe Marilyn drept mentorul său, aceasta fiind și cel mai aspru critic al scrierilor sale, precum și primul cititor.

Se cunosc încă din adolescență, el fiind convins încă de la prima întâlnire că Marilyn avea să fie iubirea vieții sale.

Îi este cu adevărat model, dar și omul ce îl ajută permanent să se autodepășească.

Descrie relația lor ca pe una în care amândoi sunt permanent în căutare de răspunsuri, în care ei nu încetează niciodată a dori să învețe.

Cei patru copii ai lor, deși din păcate nu reușesc a avea căsnicii atât de fericite ca a lor și deși cei doi își reproșează că relația dintre ei a fost permanent mai puternică decât relația pe care au avut-o cu copiii, sunt înconjurați de dragoste și, în final, au destine fericite.

Un sceptic declarat cu pasiune pentru scrierile lui Lucrețius, Freud, Nietzsche, Sartre, Camus, Kafka, Dawkins, Haris și Hitchins, Irv regăsește același mod de a vedea lumea și în Marilyn.

Iar acolo unde există diferențe, cei doi se completează, după cum autorul mărturisește.

Cred că dincolo de povestea vieții sale, marcată am fost de descrierile evenimentelor și momentelor ce l-au inspirat pe autor să scrie cărțile pe care le iubesc atât de mult.

Viena l-a inspirat să scrie “Plânsul lui Nietzsche”, fascinat fiind de Freud și de străduțele pe unde acesta își făcea veacul.

Și eu iubesc Viena, și eu am vizitat casa lui Freud, m-am plimbat și eu pe străduțele pe unde și-a purtat Freud pașii, am citit și eu parte din scrierea lui Freud,  iar mai apoi Nietzsche mi-a devenit autor prețuit datorită cărții scrise de Irvin Yalom.

Iar acea carte a fost cartea ce a trezit dorința în mine de a deveni ceea ce sunt. A fost acea cumpănă, acel moment în care am înțeles că nimic în viață nu este mai important ca autenticitatea.

Prezența într-o biserică catolică părăsită din China îl inspiră să scrie “Călăul Iubirii”, carte cu mai multe povestiri despre terapie, iar relația sa zbuciumată cu mama sa este descrisă în altă carte cu povestiri și anume “Mama și sensul vieții”.

Dorința de a face psihoterapie și de a ajuta un om ce nu dispunea de banii necesari achitării consultației îl face a scrie “În fiecare zi tot mai aproape”.

Plăcerea de a-l citi pe Schopenhauer devine inspirație pentru “Cura Schopenhauer”. Datorită acestei cărți l-am citit și eu pe Schopenhauer și, deși mărturisesc că nu m-am regăsit în scrierea sa ca în cea a lui Nietzsche, am simțit că mi se deschid noi orizonturi de înțelegere asupra existenței.

Sexualitatea devine temă pentru “Minciuni pe canapea”. Amuzantă este povestea despre cum Marilyn primește această carte, ca prim cititor, întrebându-și soțul dacă consideră că ar mai fi ceva cu privire la fanteziile sale sexuale despre care ar trebui oamenii să știe.

De altfel, autorul nu se teme să recunoască că anumite personaje din ficțiune i-au împrumutat din caracteristici sau că adesea a avut sentimente pentru pacientele sale.

El mărturisește deschis, în povestea despre călătoria spre India, că frumusețea femeilor nu îl lasă indiferent ba dimpotrivă.

Uman mi se descrie acest om și iubesc modul în care are puterea de a se deschide în fața tuturor, poate și pentru că, la fel ca el, cred că e important să ne recunoaștem punctele tari sau slabe, să nu pierdem niciodată din vedere că cel mai important este să nu ne ascundem după măști de ipocrizie.

Vorba lui Einstein, răstălmăcită adesea de creaționiști ce susțin că Einstein a fost credincios  “Dumnezeu nu dă cu zarul” și explicată de cei ce înțeleg că pentru Einstein dumnezeu este reprezentat de legile ordonate ale naturii, aceleași legi care erau și dumnezeul lui Spinoza, câteva secole în urmă,  îl inspiră pe autor pentru a scrie “Problema Spinoza”, în care prezintă în paralel 2 perioade istorice- cea în care a trăit Spinoza și cea nazistă în care s-au pierdut atât de multe cărți valoroase. Autorul scrie astfel despre Holocaust, despre perioada ce i-a luat și lui parte din familie, ai lui părinți, evrei de origine rusă, trăind doar datorită curajului de a emigra în SUA și de a lua viața de la capăt.

Apoi sunt cărțile ce prezintă povești de terapie sau care devin cursuri pentru studenții de la medicină.

Povestea care m-a marcat cel mai profund, poate din cauza unor similitudini cu viața-mi reala, este cea din “Darul psihoterapiei”, pe care o menționează și în această carte, ce descrie povestea unei fete ce călătorește cu tatăl său în mașină iar tatăl său se plânge continuu că pe marginea drumului se găsește un râu cu multe mizerii în el.

Deoarece și în partea fetei se afla un râu, dar cu multe flori lângă, fata nu înțelege de ce tatăl său, extrem de negativist, de altfel, vede numai mizerii.

Târziu, după moartea tatălui său, când se întâmplă să călătorească pe același drum în alt sens înțelege că percepția tatălui său fusese reală. Tardiv însă pentru păreri de rău împărtășite.

Cu siguranță este greu pentru noi oamenii, să înțelegem că filtrăm realitatea prin prisma propriilor percepții și că în fapt ar fi bine să înțelegem că alții își au la rândul lor propriile realități.

Poate dacă am reuși asta, ar exista cu mult mai puține judecăți lipsite de fundament.

Autorul descrie relația sa cu Rollo May, cel care îl ajută să își depășească teama de moarte.

De asemenea relația cu Victor Frankl, cel ce a scris cartea “Omul în căutarea sensului vieții”, carte pe care de asemenea am citit-o datorită lui Irvin Yalom, este prezentată în carte.

Victor Frankl este un personaj cu un trecut zbuciumat trăit în lagărele de concentrare, dar un personaj nu tocmai de neuitat și plăcut la momentul întâlnirii cu autorul.

Pentru a înțelege moartea, dr. Yalom face psihoterapie de grup cu bolnavii incurabili aflați în apropierea morții.

Găsește împlinire în activitatea sa, dar aceste întâlniri îi trezesc teama de propria mortalitate, teamă ce îl ajută mai apoi să înțeleagă că tocmai ea te poate face să trăiești viața din plin.

Realizează că viața poate deveni cu mai multă însemnătate, chiar în lipsa unui sens ușor de definit, dacă oamenii se pot concentra spre a-și fructifica momentul, spre a înțelege că sunt norocoși că se află pe acest pământ și că dincolo de moarte nu se găsește nimic.

Iubirea față de Grecia și a grecilor față de el sunt ambele descrise în carte, alături de modul în care este tratat, cu amabilitate rece, în Japonia sau de căutările regăsirii de sine, fără succes în India.

Parisul este orașul iubit de Marilyn, în care se reîntorc cu bucurie, permanent în ciuda faptului că Irv nu iubește limbile străine, pe care Marilyn le învață cu atât de multă ușurință.

Nu cred că sunt în măsură a spune cât de impresionantă este această scriere.

Pot spune că este profundă și amuzantă, reală și plină de învățăminte,  deplină în toate sensurile pe care cuvântul deplin le poate lua.

Însăși citatul din Nietzsche “A fost aceasta viață? Ei bine atunci, încă o dată!”, citat ce ar fi putut deveni titlu al acestei cărți, autorul cochetând la un moment dat cu această idee, definește pe deplin dorința de viață și dorința reluării ei.

Cu ani în urmă citeam cartea “Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell, carte menționată de Irv cu privire la începuturile relației sale cu Marilyn.  Cuvintele cărții mi s-au răsucit în minte și nopți la rând mi-a fost imposibil să dorm din cauza ei.

De atunci anii au trecut și au fost împliniri și dureri și lacrimi. Și au fost cărți ce m-au marcat dincolo de orice cuvânt.

Astăzi o astfel de carte a fost “Becoming myself” și cuvintele sale s-au scris ca pe un portativ în a mea memorie. Au fost rânduri, ca o poezie, ca o muzică, capabile a-mi redărui bucuria de a trăi.

Cândva îi mulțumeam doctorului Yalom, pentru că îmi salvase viața, fără să știe, fără să mă cunoască.

Astăzi îi mulțumesc din nou.

Uneori nemurirea stă în cuvântul ce se așterne în amintire deplin și de nezdruncinat.

Am fost amorțită multă vreme, dar trezirea a fost autentică și de netăgăduit.

Pentru că nu-i așa, uneori o carte ne poate face să putem privi soarele și moartea în față, fără a fi orbiți și fără să ne mai fie teamă.