Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Jumătăți de măsură

Nu există jumătăți de măsură în tristețe

Te acaparează cu totul tăindu-ți respirația

Afundându-te în adâncuri fără tub de oxigen.

Nu există apropiere în izolare.

Lumina te părăsește, nu te mai atinge cu unda ei.

E un tot de întuneric în jur.

Toate explicațiile fizicii nu comută cu un întrerupător

Durerea ce o simți, pentru a o amorți.

A trăi se pedepsește cu a fi.

Contraziceri permanente și remanentul sentiment

Că nu-ți mai aparții.

E o ordine în haos

Sau sunt numai teorii.

Faci parte dintr-un univers străin

Ce se dezice de tine zi de zi

Adevărul este că nu există jumătăți de măsură în tristețe

Jumătățile sunt doar în bucurii.

Tristețea poate fi deplină, ucigătoare. Acutizată de greșeli, cronicizată de indiferență, tristețea doare până în adânc de ființă.

Jumătățile de măsură din bucurii cu greu reușesc să contrabalanseze efectul durerii depline cauzate de tristețe. Și totuși jumătăților de măsură din bucurii li se alătură revenirile.

Ce vreau să spun.

Sunt momente în viață în care ne pierdem, ne pierdem de noi înșine sau de parteneri, de copiii pe care îi avem și de părinții cărora le datorăm viața.

Ne pierdem cel mai mult tocmai atunci când căutăm a ne înțelege mai bine, pe noi și sensul vieții noastre.

Pierderea aduce tristețe, tristețea aduce durere, iar durerea ia forma cea mai pură.

Am vrea să nu se întâmple asta, dar viața nu este un continuu dans pe culoare existențiale, viața înseamnă renunțări și compromisuri, înseamnă momente în care cei mai dragi dintre cei dragi pier, momente în care ideea noastră despre realități nu coincide deloc cu ideile celor din jur, momente în care nu ne putem plia la nevoile celor din jur, iar cei din jur nu se mai pot alinia nevoilor noastre.

Cum să ne mai adunăm forțele pentru a fi puternici în acele momente?  Uneori putem. Alteori nu. Și atunci când nu putem, ușa rămâne întredeschisă și mizeria umană își face loc.

Se ivește ca un surogat la fericire și ajungem de condamnat tocmai atunci când am avea nevoie mai multă de a fi înțeleși.

Mizeria intră în viețile noastre cu pași mici, dar pe ușa din față și compromisul, minciuna, falsitatea merg toate mână în mână cu ea făcându-ne pe noi să ne părăsim confortul unei vieți aparent lipsite de griji, pe ușa din dos.

Refulăm, ne distrugem și distrugem și viețile celor pe care îi iubim cel mai mult în lume, uneori fără a mai realiza asta.

Apare zbaterea asezonată cu o pseudo-fericire de care avem senzația că nu ne putem debarasa. Drogul nostru este deziluzia și ne amăgim că iubim, că simțim din nou, că suntem mai fericiți ca niciodată într-o euforie iluzorie.

Ne vindecăm de moarte prin sex, de monotonie prin dorința acută de adrenalină, de disperare prin beatitudine indusă de cele mai multe ori chimic prin beții sau petreceri.

Vrem să zburăm sus, să ne regăsim, prin pierderea noastră și nu mai realizăm că cu cât reușim a ne înălța mai sus pe un cer al iluziilor, căderea va durea mai tare.

Cei ce nu au trăit momente din acestea de pierdere a propriei identități, de refulare în autodistrugere, pesemne au trăit extrem de plat sau sunt extrem de evoluați.

Oamenii sunt oameni, suntem născuți spre a fi supuși greșelii, perfecțiunea pur și simplu nu există.

Acele momente de pierdere par a ne fi trezit din anestezia unei vieți ce simțim că nu ne mai aparține pe deplin aruncându-ne într-o alta care nu ne aparține deloc.

Durerea devine copleșitoare și înțelegem că intensitatea maximă în orice nu este de dorit.

Aceea este clipa revenirii.

Dacă nu realizăm asta suntem ca pierduți. De regulă însă, mai devreme sau mai târziu, revenirile ne ating cu forța unui taifun. Se alătură jumătăților de măsură din bucurii și într-un fel crează o măsură mai mult decât întreagă.

Nu există în viața reală povești cu “happy-end”, povestea unei vieți este, așa cum spunea Ileana Vulpescu, povestea unui eșec.

Viața se termină în moarte. Dar există în viața reală povești în care căutările încetează și pacea își face tăcută loc în spațiul unde anterior ei era zbatere.

Acel moment de revenire conduce la regăsire și este ca o trezire, acel moment în care înțelegem că pacea înseamnă bucurie și nu zbaterea.

Regăsirea apare atunci când încetăm a ne mai căuta pe noi înșine și sensul vieții.

Nu exista jumătăți de măsură în tristețe

Te acaparează cu totul tăindu-ți respirația

Doar revenirea este un întreg

Ce anulează efectul tuturor tristețile din lume.

Revenirea închide ușile întredeschise redeschizând ferestrele simțirii.

Suntem doar oameni sau cel puțin ar trebui să încercăm a fi!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share