Șarpele, vindecare sau fugă
January 15, 2025

“Imaginează-ți că ești mușcat de un șarpe și că, în loc să te concentrezi pe vindecare, fugărești șarpele ca să înțelegi de ce te-a mușcat și să dovedești că nu meritai asta.” spunea un călugăr
sursa Facebook
Și aceste cuvinte mi-au rămas în minte.
Pentru că noi oamenii, destul de mulți dintre noi, suntem construiți pentru a încerca să înțelegem și ne răsucim adesea în cearcefuri, dacă nu putem.
S-au întâmplat foarte multe de la ultima mea scriere pe acest blog, însă eu nu am mai avut capacitatea de a scrie. Nu știu de ce, dar cuvintele s-au risipit în 1000 de zări, neștiute, pierdute ca pentru totdeauna.
Nici acum nu știu dacă voi reuși să îmi duc până la capăt acest demers de a scrie ce simt, dar fac un efort pentru a reuși.
Cel mai adesea în viața mea am încercat să fugăresc șarpele și să înțeleg. Nu am reușit nici până în zi de azi să ajung la această înțelegere și nici să îmi dovedesc mie sau cuiva că nu am meritat mușcătura.
Și veninul s-a adunat și s-a adunat și trupul meu a devenit din ce în ce mai slăbit pentru că nu am avut capacitatea de vindecare.
Nici o carte citită, nici un podcast auzit, nici un film plin de învățăminte văzut nu mi-au fost de ajutor. Și asta pentru că vindecarea începe cu adevărat în interior și începe cu câștigarea puterii de a privi către tine, în loc să fugărești șarpele.
Am văzut-o pe Ellen deGeneres pe Netflix cu cel mai recent standup al său For Your Approval și pe HBO Max am urmărit serialul Acuzații și în special un episod numit Povestea Laurei. Despre fiecare dintre ele aș vrea să scriu acum.
O plac foarte mult pe Ellen deGeneres și faptul că s-a vehiculat atât de mult că este un om rău m-a marcat profund la acel moment. Nu am știut ce să cred. Nici acum nu știu, nu am fost acolo și cel mai adesea lucrurile nu sunt ce par a fi. Dar eu am perceput-o mereu ca pe un om sensibil, inteligent, cu bune și cu rele, ca noi toți. Însă în acest standup, în discursul final, spune că faptul că ea, un om care mereu a prețuit bunătatea, a fost considerată un om rău a dărâmat-o. Că a suferit foarte mult din acest motiv și că acum încearcă să se reconstruiască privind în interior și înțelegând cine este ea cu adevărat și ajungând la acceptare de sine. Desigur nu citez din discurs. Nici nu aș putea pentru că nu mi-l amintesc pe de-a întregul.
Apoi a fost filmul cu povestea Laurei în care Laura își pierde fiul într-un atac armat, iar pe rețele de socializare apare un zvon că nici nu a existat atacul, că fiul său nu este mort. Nu încerc să vă iau plăcerea de a vedea filmul însă, din ce în ce mai mult rețelele de socializare ne contestă realitatea oricât de evidentă ar fi ea. Să ajungi să încerci fără succes să demonstrezi ceva de necontestat este de neconceput. Și totuși tot mai mulți dintre noi trebuie, mai mereu, să o facem, în ultima vreme.
Și mă întreb atunci cât de adevărat e zvonul despre Ellen deGeneres și cât este neadevăr aici, cât de mult cei ofuscați au fost supărați de ce a făcut Ellen sau este vorba despre altceva? Este Ellen un om rău sau este un om cu valori cardinale, de la care nu abdică, într-o lume în care însăși noțiunea de valoare și-a pierdut înțelesul?
Și pentru că am trăit într-o formă, desigur la o scară mult mai mică, ce a trăit Ellen, pot spune că îi înțeleg simțirea, că noi oamenii ne dorim să ne simțim iubiți, apreciați, că ne dorim să fim buni. Bineînțeles dacă nu suntem psihopați. Deși, cred că până și ei, în universul lor distorsionat, își doresc să creadă că sunt buni.
Când mi s-a spus să nu cred niciodată că sunt bună, că sunt de fapt rea, în mintea mea binele și răul s-au contopit. A fost ca și când o flacără ar fi topit aceste concepte și le-a amestecat, iar eu am fost cu totul cuprinsă de focul distrugător și conceptele s-au lipit de mine arzându-mă, distrugându-mă.
Toată viața mea mi-am dorit să fiu un om bun și m-am străduit să fac asta, tot timpul. Iar ideea că cineva atât de apropiat mie îmi striga în față să nu cred vreodată că sunt bună m-a copleșit. Au trecut ceva ani de atunci și încă nu mi-am revenit, iar mintea mea continuă să fabrice scenarii și să încerce să încline o imaginară balanță către un imaginar bine, fără a simți că mai este posibil ca acel bine să existe.
Fiica mea, care adesea m-a acuzat că nu i-am înțeles emoțiile și că am fost prea aspră cu ea, mi-a spus mereu că cuvintele dor peste măsură și că eu nu sunt capabilă să înțeleg asta. Nu știu dacă încă la nivel conștient accept asta, însă desigur, la nivel inconștient o simt. Și vreau să îmi cer scuze fiicei mele că, în încercarea mea de a crește un om frumos, am exagerat uneori. Știu clar acum că scopul nu scuză mijloacele. Și înțeleg nu doar că cuvintele dor, ci că ele sunt capabile să ne schimbe percepția asupra realității pe care o avem.
Sunt eu un om bun sau sunt un om rău? Și dacă fiecare lumină are umbrele ei, câtă lumină am în mine și cât de mare se arată umbra?
De la episodul acela în care mi s-a spus că sunt un om rău nu am mai putut niciodată să mă simt un om bun, un om întreg, un om frumos. Niciodată. Nici nu cred că voi mai putea vreodată să fac asta.
De aceea show-ul Ellenei m-a mișcat atât de mult. Pentru că am fost acolo, pentru că am trăit ce a trăit ea, pentru că și eu am scris mereu că cu tărie cred în puterea bunăvoinței la fel cum ea își termina emisiunile cu fiți buni unii cu alții.
Și totuși, în ochii lumii pentru ea, în ochii unei persoane extrem de importante din viața mea, în cazul meu, răul își ițea nestingherit fruntea, rânjind.
Și mă întorc la șarpe.
Nu știu cine este șarpele- cel considerat rău, fără a mai avea prezumția de nevinovăție, sau cel ce mușcă din el nestingherit, modelând realitatea în funcție de mintea și credința sa?
Și dacă suntem toți una, cum spun cei de pe stadii avansate de dezvoltare a conștiinței, înseamnă că bine și rău, acuzator și acuzat formează un tot și nu mai știm cine e acuzat și cine e acuzator și care e bun și care e rău. Totul devine e o pictură abstractă în care culori se amestecă dând naștere la ceva dureros de neînțeles.
Nu știu exact care e calea spre vindecarea noastră de veninul produs de șarpele ce ne atacă. Dar știu sigur că a goni după șarpe în încercarea de a înțelege este o acțiune fără sens. Și mai mult, să încerci să îți dovedești nevinovăția în fața plutonului de execuție este și mai lipsit de sens.
Și atunci ce ne rămâne de făcut? În acest moment, poate unul dintre cele mai grele din viața mea, nu știu. Nu știu ce este de făcut.
Eu, în a mea simplitate, caut acum să mă bucur pentru că mi-am regăsit cuvântul, că am putut scrie despre ce am scris mai sus.
Știu că vindecarea începe în noi, că o dată început procesul, parcursul va fi greu, dar în final cei mai mulți vom ajunge să devenim imuni la veninul șarpelui, chiar și în lipsa unui antidot. Și poate va merita.
Întrebarea este cu ce preț?
Din experiență, vă spun nu doar că drumul este greu, ci și că prețul este mare.