Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Depresia postpartum

ploaia

Brooke Citesc “Down Came the Rain” cartea scrisa de Brooke Shields despre lupta ei cu depresia postpartum.

Citind-o, realizez cât de plini de preconcepții și de stereotipuri suntem noi oamenii ajungând astfel să negăm stări sau sentimente pe care le simțim, stări pe care dacă nu le-am nega am putea chiar face primii pași spre vindecare fără ajutor de specialitate; vindecare pentru că depresia postpartum nu este o joacă.

Dar ce este depresia postpartum?

Depresia postpartum (DPP) este o tulburare psihică frecvent întalnitã la mame în primele luni de la naştere.

Unele cercetări spun că depresia postpartum nu e o tulburare ci o lipsă afectivă și materială a mamei.

Îndrăznesc să spun că este mai degrabă un dezechilibru hormonal de necontestat și care nu este bine a fi negat.

Brooke isi dorise cu disperare copilul făcând de la posibil spre imposibil să îl aibă, de la inseminare artificială și până la fecundare in vitro.

Și totuși, după o cumplită naștere prin cezariană, sentimentele materne refuză să se trezească în ea, stârnind revoltă în sufletul ei și disperarea soțului.

Pare neverosimil, fiindcă ea are totul de la material la afectiv.

Însă simțirea ei este adevărată și știu asta nu pentru că aș fi capabilă de empatie, ci mai mult, pentru că, la rândul meu, am trecut prin depresia postpartum.

Doar că atunci n-am știut asta. Poate de aceea, identificându-mi sentimentele cu cele ale actriței, citesc cartea cu lacrimi în ochi și cu sufletul strâns.

Femeilor li se spune mereu că după venirea pe lume a copilului, când acesta este pus la pieptul mamei, se naște dintr-o dată un sentiment covârșitor de iubire unică și eternă.

Multe femei însă nu trăiesc acest sentiment imediat și se simt copleșite de vină.

S-ar zice că este natural să existe acele baby-blues care fac mamele să plângă din orice după nașterea copilului, dar când aceste stări se prelungesc, nu mai este vorba despre baby-blues, ci despre depresia postpartum.

Câtă nefericire s-ar salva, câte vieți distruse ar înceta a mai fi așa, dacă femeile ar înțelege că simțirea lor în depresia postpartum nu este o vină, ci mai degrabă o boală.

Știu cazuri de mame ce le-au făcut rău copiilor din cauza acestei boli sau mame ce și-au luat viața, știu cupluri ce s-au despărțit, fiindcă nu au înțeles cum să pună problema.

Nu întotdeauna vindecarea în depresia postpartum vine de la sine, ci de cele mai multe ori este nevoie de ajutor specializat și totuși uneori vindecarea vine atunci când într-un fel sau altul, natural sau forțat, femeia în cauză înțelege că omulețul de lângă ea, este cea mai importantă ființă de pe pământ.

Deși nașterea este un miracol, nu este neapărat un moment de extremă fericire, pace și liniște pentru femeie, contrar tuturor dogmelor și predicilor, întrucât ea vine nu numai cu o schimbare hormonală majoră, ci și cu o schimbare de stil de viață demnă de luat în seamă, în special când vorbim de prima naștere.

Femeia se trezește peste noapte responsabilă pentru o altă viață în afară de propria viață și incapabilă de a controla lucruri pe care altă dată le putea controla.

Copilul nou născut nu o privește ca pe o ființă (nici nu ar avea cum), o privește ca pe o sursă de mâncare și îi zâmbește doar atunci când se ușurează în scutece.

Pentru femeia obișnuită să comunice pe plan intelectual mai mult, reducerea ei la un sort de lucru, nu este tocmai ușoară.

Vin apoi nopțile nedormite ce duc la extenuare și plânsul copilului pe străzi acolo unde se înghesuie mai multă lume care, pentru femeia ce dorește să nu fie în centrul atenției, devine devastator.

Copilul nu știe a spune ce dorește sau ce îl doare dând senzația celei ce îl îngrijește că este incapabilă.

În special dacă se întâmplă, ca în cazul lui Brooke, ca puiul de om să se nască cu o problemă ce să necesite, spre exemplu, atele la piciorușele copilului spre îndreptare, mama se vede neputincioasă, încercând să împace suferința copilului cu realitatea faptului că actul medical este spre binele lui.

Adesea viitoarea mamă, în special dacă își dorește copilul peste măsură, proiectează asupra lui o mare de ipotetică fericire care rar își face simțită prezența imediat ce copilul s-a născut iar atunci femeia ce își setase ca unic țel această fericire, se vede golită de orice fel de sentiment posibil.

Și nu știu dacă există pe lume ceva mai crunt decât ca unui om cu suflet gol să i se arunce în față vina neputinței de relaționare.

Dar nu întotdeauna persoanele ce nu trăiesc o astfel de dramă sunt capabile a înțelege.

De regulă, suferința interioară se trăiește de unul singur și celor din jur le trebuie răbdare și uneori  un grad de înțelegere peste capacitatea lor pentru a putea să se apropie de persoana în suferință.

Totuși, depășită fiind această depresie postpartum, legătura ce se formează între mamă și copil poate deveni chiar mai profundă decât în mod obișnuit, ca atunci când ne îndrăgostim în condiții de pericol.

La unele mame e nevoie de un declic pentru ca dragostea să se nască iar la altele este nevoie doar de timp.

Pentru unele, la care depresia este majoră, este nevoie de ajutor de specialitate pentru a evita drame inerente.

În orice caz, depresia post partum nu este joacă iar țările civilizate nu tratează acest fapt cu superficialitate.

Primul pas spre a reuși să înțelegem îl reprezintă cărțile scrise de cele ce au trăit astfel de drame și  deschiderea spre știință, spre realitatea ce trebuie privită în față și nu prin perdele de preconcepții.

Iar când pasul spre înțelegere este făcut, putem afirma cu mâna pe inimă că indiferent de momentele prin care unele femei sunt nevoite, fără de voie, să treacă, dragostea de mamă este și va rămâne cel mai profund și altruist sentiment din lume.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share