Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Jurnal de calatorie-Budapesta

Budapest

Gata cu amintirile dureroase, cu lacrimile si suspinele.

Mă scutur de ele precum copacul toamna de frunze si merg înainte spre primăvara.

Forfota, bagaje, temporara despărțirea de serviciu, început de vacanta, pregătirea pentru trecerea dinspre anul ce a fost spre cel ce are sa vina.

Si pentru ca eu fără începuturi nu pot trai, mi-am spus sa încep a face ceva nou si anume sa scriu un jurnal, un altfel de jurnal, un jurnal de călătorie.

Ultima data când am încercat fără succes sa scriu intr-un jurnal a fost pe la 14 ani când avalanșa de hormoni amestecați cu sentimente contractorii de dragoste si ura îmi dădea idei.

Nu m-a ținut mult, totul rămânând la stadiul de început timid, ca din păcate multe din proiectele si planurile mele.

Așadar, cu arme si bagaje îmbarcați in minunata si veșnica noastră mașina, care spre deosebire de anterioara nu ne-a trădat lăsând-ne desculți pe autostrăzi străine, am plecat la drum.

30 decembrie 2011

Ne găsim la Timișoara, orașul meu iubit, loc in care cândva visez sa mă mut, in drum spre Budapesta unde urmează sa ne petrecem câteva zile.

Peisajele se perinda fantomatic sub ochii noștri in alunecarea mașinii si suntem învăluiți in ceata așa cum uneori ne găsim si in viată.

Iarna este fără zăpadă, fără lacrimi albastre capabile a curge pentru a spală suferința si mizeria de pe străzile orașului si ale vieții.

Si totuși plec in acest concediu cu speranța  de a găsi un strop din pacea pe care mi-o doresc de ceva vreme.

Trecem granița undeva pe la ora prânzului spre Ungaria.

In tara vecina ne așteaptă aceeași vreme mohorâta, singura deosebire, consistenta de altfel, constând in diferența dintre drumurile din tara si autostrăzile de la ei străjuite de cate un soim așezat comod pe stâlpii de pe margine de sosea, plătit parca pentru a face pustra străină mai atrăgătoare, prin privirea sfidătoare si alura mandra.

Aproape de Budapesta, după un drum obositor pentru soțul meu, care conduce, ușor plictisitor pentru mine si fetită, oprim pentru a ne hrăni stomacul si nu sufletul la un restaurant Marche de la o benzinărie Mall, unde spune-se ca mâncarea este mai buna si mai sănătoasă ca in alte parți.

Recunosc, nu sunt un gurmand, un  fan al mâncărurilor

De regula mânânc ca sa trăiesc si nu trăiesc ca sa mănânc dar totuși acest loc este cu adevărat plăcut.

Nu e prima data când mâncam acolo si probabil daca mai trăim nu va fi nici ultima. Mâncarea este gustoasa,  personalul este cald si primitor la fel ca si locul unde ne găsim.

După ce ne-am hrănit stomacul si nu sufletul  plecam spre prima destinație unde am ajuns câteva minute mai târziu si anume Ramada.

Nici aici nu suntem pentru prima data, ba chiar pot spune ca am mai fost de doua ori.

Prima data suntem însă cu pachet ce include o camera junior suite, program de revelion si o vizitare a orașului cu ghid.

Despre Ramada am mai povestit pe blog si nu as vrea sa ma repet. Întotdeauna mă simt bine acolo si asta pentru ca Ramada oferă de toate: piscine de relaxare, piscina olimpica, masaj, sauna uscata si umeda, tobogane pentru copii si adulți, piscina cu valuri, bar la piscina, prosoape, halate, orice un om poate dori. Oricât de pretențios sau cârcotaș ai fi, este imposibil sa nu iți placa.

Ajunși acolo sărim in costume de baie si in șlapi si aterizam timid in piscina numita “Silent Pool”.  Lume multa, mult mai multa decât dățile anterioare  refuzând-mi plăcerea de a mă cufunda in visare odată cu scufundarea in căldura plăcută a piscinei si asta fiindcă lumea rade, vorbește, înoată, copiii își trăiesc nestingherit copilăria printre stropi si sărituri.

Si totuși, nu vreau sa mă las influențata de sălbăticia din inocenta de copil si îmi fac loc prin marea de oameni spre estuarul de liniște pe care știu ca îl pot găsi numai in mine.

Si pot face asta atât vreme când trupul îmi este atins ca de balsam de căldura tăcuta a relaxantei ape.

Copila mea își dorește tobogane, năucitoare, amețitoare așa ca ies din visare, intrând in realitate si trecem dincolo la Aqua World unde dau de mai multa lume într-o nesfârșita veselie, printre vulcani de rasate si stropi de apa.

Ai mei aluneca pe tobogane, eu mă arunc in piscina olimpica unde înot privind la forfota din jur. Copii, tineri, maturi, bătrâni îmbrățișați intr-un dans nebun de albastru si abur își petrec acolo clipe de relaxare. Mă relaxez si eu caci îmi spun ca ar fi păcat sa mă las prada crispării cum pățesc de regula când mă găsesc in mari de mulțime.

Seara plecam spre cel mai mare patinoar din Budapesta caci cum am fi putut sa ratam alunecarea pe ghețuri străine?

Patinoarul imens este la fel de înțesat de lume ca si piscinele de la Ramada. O mare de oameni, forfota si veselie, o lume parca altfel decât la noi, pentru ca toți aluneca aliniați in același sens, nici un copil nu cade in fata mea, nimeni nu se împinge in mine, nici un dezechilibrat nu mă prinde de haine in încercarea disperata de a-si tine echilibrul.

Mă frec la ochi si realizez ca pesemne aceasta înseamnă civilizație. Si alunec pe imensul patinoar, printre oameni de mana cu fetită mea cu gândurile aiurea, cu speranța ca poate la fel de ușor ca pe gheata as putea aluneca si prin viată, fără frica unei căzături inopinate din care sa nu mai am puterea de a mă ridica.

31 decembrie dimineața

Așezați cuminți pe fotoliile din lobby-ul hotelului așteptam sa se facă ora când plecam in excursia oferita in pachet. Apare ghidul, urcam intr-un elegant autocar si pornim prin capitala Ungariei si cândva a sufletului meu.

Am iubit Budapesta din momentul in care am pășit pentru prima data pe mal de Dunăre, in centru de oraș.

M-a fascinat, mi s-a părut neîndurător de frumoasa si de misterioasa.

Am vizitat-o de mai multe ori si de fiecare data, pe măsura ce îmbătrâneam eu si ea parca întinerea, o găseam mai frumoasa.

Nu mai este capitala sufletului meu, caci așa suntem noi oameni schimbători in percepții, emoții si sentimente, iubim mult, răvășitor, apoi iubim cuminți parca resemnați căutând in iubire vechi parfumuri pierdute care cândva ne-au răscolit sufletul dintr-atât de mult încât covârșitoare ne-au purtat dincolo de realitate.

Este însă un oraș al tinereții mele, in care am știut sa mă iubesc pentru o clipa la mal de Dunăre, in singurătate, punând-mi dorința, ce s-a împlinit, de a reveni mereu si mereu la ea.

Ghidul, o persoana extrem de simpatica s-a străduit pe parcursul întregii excursii sa ne umble mintea de cunoștințe si chipul de zâmbet, îmbinând vasta cultura cu umorul.

Oprim in Piața Eroilor.

Ne vorbește despre monumentul ce se compune din cele doua semicercuri ,despre statuile ce decorează fiecare semicerc, despre coloana înalta din mijlocul pieței, ne vorbește despre mormântul soldatului necunoscut unde ne spune amuzat ca nu se găsește nici un soldat.

Ne vorbește despre cele doua muzee dintr-o parte si alta a edificiului: cel de Arta si cel de Arta Moderna.

Îmi doresc sa le vizitez, amintindu-mi ca niciodată nu am reușit sa o fac, ultima data muzeul de arta fiind in renovare.

Ne vorbește despre patinoarul din spatele edificiului si despre strada din fata care este Champs Elysees-ul lor.

Il ascult pierzându-mă in cuvintele lui si reamintindu-mi ce bine este sa vizitezi având cu tine un ghid uman sau unul electronic cu caști la care sa asculți si sa asculți despre fiecare lucru important in parte si sa ai timp si răbdare …

Plecam, următoarea oprire fiind la biserica Mathias.

Ni se spune ca împăratul Franz Iosef I de Austria si consoarta sa Elisabeta (“Sissi”) au fost incoronati conducatori ai Ungariei aici.

Împărăteasa Sissi este cea care îmi face inima sa palpite pentru ca fascinata am fost de ea de mult dar mai ales din momentul in care am vizitat Viena si palatul Hofburg… Dar aceasta este alta poveste.

Ghidul ne povestește povestea corbului ce tronează pe o turla a bisericii, despre  Matei Corvin si despre armata neagra.

Ajungem apoi la Bastionul Pescarilor cu cele 7 turnuri.

Nu vizitam nimic caci locul este înțesat de lume. Nu-i nimic, noi am mai vizitat locurile acelea.

Luam o pauza de cumpărături.

Ghidul se lipește de noi si petrecem împreuna jumătatea de ora la care aveam dreptul sporovăind la o cafea.

Aflam ca este liber profesionist si lucrează ca si ghid pentru diverse firme. Îmi place de el pentru ca nu se străduiește sa placa sau sa epateze, pentru ca este simplu si uman, plin de umor si cu un vast bagaj de cunoștințe. Simt o ușoara invidie. Mi-ar plăcea si mie sa știu atât de multe însă  parca uneori printre linii de cod si rutina de la munca si de acasă am pierdut acel spirit dornic de acumulare. M-am blazat.

Plecam spre citadela de pe dealul Gellért. Acesta este singurul loc pe care nu l-am vizitat pana acum. De ce? Nu știu! As zice de lene dar mi-e rușine.

Am făcut zeci de fotografii ale orașului, podurile peste albastrele ape, clădirile impresionante văzute de pe culmile dealului ce vorbește in istorii, toate adunate mă fascinează făcându-mă sa simt ca sunt vie, extrem de vie.

Vedem statuia libertății care se găsește in fata Citadelei care comemorează elibera Ungariei de sub opresiunea nazista.

Vedem tunurile de pe laterala citadelei.

Ghidul vorbește mai puțin sau poate am obosit eu sa îl ascult.

Mă simt ușoara, pierduta, incapabila de concentrare si nu mai îmi doresc sa vizitez Muzeul de Arta pe care îmi promisesem ca la încheierea  excursiei sa rămân sa îl vizitez. Sper ca si mâine sa fie deschis.


Visez sa mă întorc la hotel si sa mă afund in plăcută căldura a piscinei.

Visul mi se împlinește câteva zeci de minute mai târziu.

31 decembrie seara

Ne pregătim de trecerea in noul an.

Anul trecut pe 31 dimineața o înmormântam pe mama.

N-am chef de petrecere.

Nu simt nevoia sa mă gătesc, sa dansez, sa mă îmbrățișez cu necunoscuți si sa le urez “La mulți ani”.

Dar sunt împreuna cu cei dragi si ultimul lucru pe care as vrea sa îl fac ar fi sa ii dezamăgesc așa ca mă pregătesc, îmi așez frumos masca de zâmbet pe chip si de mana cu fetită mea si la braț cu soțul meu mă trezesc pornind spre somptuoasa sala Dunărea din hotel.

Baloane colorate, copii zâmbitori, dansatoare frumoase, muzica, veselie, iată ce găsesc pe scurt in trecerea dinspre 2011 spre 2012.

Ii privesc pe toți, beau o înghițitura din minunatul vin Tokay atât de lăudat dimineața de către ghidul nostru, dansez cu soțul meu pe o singura melodie “My way”, care este emoționanta, copleșitoare, nemuritoare prin însăși descrierea bilanțului finitudinii , ii sărut pe dragii mei la ora 12 si îmi doresc pentru anul 2012 nu numai liniștea de care am atâta nevoie ci si sa am puterea sa reînvii speranța pentru ca eu cred ceea ce mă face cel mai tare sa sufăr este tocmai lipsa speranței ca poate mâine voi trai… Închid ochii…

Artificii, ora 1 din prima zi a anul 2012… si pentru noi petrecerea se încheie aici, caci avem atâtea de făcut  in continuare, mult prea multe pentru a mai zăbovi printre întârziate mese obosite si pustii  mai ales ca trebuie sa ne si odihnim.

1 ianuarie 2012

Dimineața ne relaxam in spa-ul oriental. Încerc sauna. Fără succes însă. Îmi amintesc de adolescenta când stăteam cu orele in sauna uscata cu sudoarea curgând șuvoaie. Se vede ca au trecut decenii caci rezistenta mea la căldura e mult diminuata.

Plecam spre locul pe care deunăzi îmi doream sa îl vizitez si mă bucur din tot sufletul ca străinii spre deosebire de noi știu sa profite de avalanșa de turiști si sa nu închidă muzeele într-o zi atât de speciala cum este 1 ianuarie  chiar daca poate si angajații ar avea nevoie de odihna.

Așadar vizitam muzeul de arta din Budapesta:

Muzeul mă încânta. Îmi place sa vizitez muzee, sa le colind coridoarele, sa ascult in caști comentariile referitoare la diverse opere de arta, sa înțeleg istoria.

Nu sunt o persoana culta, in tinerețe nu am dat importanta lucrurilor cu adevărat importante, dar mă gândesc ca nu sunt singura persoana căzuta intr-un altfel de păcat.

Acum, la maturitate, as vrea sa recuperez, dar îmi dau seama ca nu întotdeauna e ușor, ca nu am timpul necesar pentru a cuprinde imensitatea informațiilor, ca uit mai mult decât as vrea ca mă simt fascinata de atât de multe si la fel de repede îmi pierd pe undeva interesul pierzând astfel, am senzația însăși esența.

Dar nu-i nimic, in pași mici recuperez parte din timpul pierdut, restul rămânând pierdut pe vecie.

Printre altele am remarcat la acest muzeu permanenta preocupare de a aduce expoziții importante din alte muzee chiar daca temporare, am remarcat cat de mult se insista pe arta maghiara, deloc neglijata in prezentări.

Am remarcat modul in care turistul este informat despre o multitudine de evenimente ce au avut loc in istorie in limbi de circulație internaționala.

Sălile sunt imense fără a-ti da însă un sentiment de inaccesibil, totul este ordonat iar senzația mea este ca picturile mai importante sunt așezate in cotloane mai intime, umbrite, nu alături de toate celelalte picturi.

Astfel vad in tăcute iatacuri picturi de Manet, Monet, Declacroix , Cézane, Gauguin.

Sculpturile de Rodin se găsesc expuse in sălile mari si tot acolo se găsește o sculptura atribuita lui Leonardo Da Vinci.

Încăperile ce găzduiesc  însă picturile EL GRECO  (cum ar fi de exemplu faimoasa pictura “Penitent Mary Magdalene”) ce fac parte din colecția de opere de arta ale lui Marcel Nemes, controversata figura istorica a Ungariei sunt protejate de imense uși de sticla cu senzori, păzite, de care nu treci oricum.

Fetită mea este incantata de  încăperile “Mummies Uncovered” si de filmul 3D despre modul de îmbălsămare al mumiilor, de arta antica si astfel aproape o pierd in reverie pe culoarele muzeelor. Pictura o interesează mai puțin deocamdată.

Vizita durează mai mult de 3 ore, insuficient însă pentru a vedea cu calm si răbdare tot.

Trebuie sa ne grăbim caci la ora 17 închid așa ca, cu regret, plecam.

Alergam printre luminile superbe de Crăciun si stropii de ploaie către centrul Budapestei după ce mergem un pic de cale cu mașina.

Vrem sa ne plimbam la ceas de seara pe mal de Dunăre pentru a reînvia iubirea, iubirea de frumusețe, iubirea de noi, iubirea dintre noi in dorința de a micșora distantele ce se nasc uneori chiar si in apropiere.

Cred ca pe undeva reușim. Târziu ne întoarcem osteniți dar fericiți la hotel.

Ultima seara de baie. Simt nevoia sa fiu singura si alunec printre oameni, afara din piscina calda din interior.

Piscina de afara este acoperita de un abur lăptos , trecerea din interior in afara făcând-se printr-un geam glisant in apa.

Totul pare ca într-o poveste. Îmi cufund trupul adânc in apa si privesc cerul întunecat de noapte, luminat doar de intimele lumini albăstrui din interiorul piscinei.

Las picurii de ploaie sa îmi spele lacrimile si gândurile si știu ca in albastru de apa, căldura, ceata si liniște îmi regăsesc identitatea pierduta.

Trecerea s-a făcut dintr-un an in altul si totul pare la fel si totul e schimbat, suntem mereu la fel si mereu diferiți.

Mă bucur pentru șansa de a fi in alta parte de lume, sunt trista pentru depărtarea dintre cei dragi mie ce au rămas acasă si mine, dar parca mai trista sunt pentru depărtarea dintre mine si cei de care niciodată nu voi mai putea fi aproape decât cu gândul.

Plâng.

Noroc ca e întuneric si abur … noroc ca in timp ce aburul si ceata de afara îmi acoperă făptura deasa ceata din sufletul meu se ridica ușor ca un val de mătase  si încep sa simt.

Poate ca totuși nu e totul in zadar….

 

Share

One Reply to “Jurnal de calatorie-Budapesta”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share