Stau pe o bancă, în Budapesta, foarte aproape de Piața Eroilor. Mă odihnesc după mulți pași făcuți pe străzi străine, dar pe care le simt atât de apropiate mie.
Am mers mult până acum.
Am pășit pe lângă patinoarul, unde parcă ieri patinam cu soțul și cu fiica mea, pe lângă Zoo, unde am fost când fiica mea avea 4 ani, pe lângă circ. Am căutat Vidám Park, unde fiica mea s-a jucat atât de mult la acea vizită la Budapesta, din altă viață parcă. Nu l-am găsit. Am aflat apoi că s-a închis demult. Am ocolit băile Széchenyi.
Respir adânc, respir și caut să fiu prezentă. Aud păsările și încerc să trăiesc clipa, să mă las îmbrățișată de ea, să fac cumva să nu mai doară toate evenimentele acestea petrecute în ultima perioadă.
Încerc să iau totul așa cum e, nefiltrat, neîmbunătățit și să trec cu fruntea sus prin durerea ce înțeleg că e a mea și va face mereu parte din ființa mea. Doar că trebuie să învăț cum.
Pe fundal aud copiii râzând. Un avion zboară pe cer. Nu îl văd de copacii înalți. În schimb văd pe verdele gazon un câine alb ce se joacă în iarbă – nu, se rostogolește în ea. Aud păsările din nou, printre stridente chicoteli de copil.
E viață aici! Aici și acum.
Do not force it. Just let it be.
Sunt lângă octogon, pe strada asemănătoare Champs-Élysées-ului, strada Andrássy. Nu e liniște nici în mintea mea, dar nici pe străzile cu atât de multe mașini. Știu că trebuie să las lucrurile să fie, să nu le mai judec, să nu mai încerc să le înțeleg, însă uneori, ca acum câteva zile, când m-am prăbușit, îmi este foarte greu să fac asta. Mă copleșesc gândurile. Mă atacă de peste tot și nu știu cum să le mai fac față.
Încerc din nou un exercițiu de respirație. Inspir liniște, expir gânduri. Trec pe lângă mine oameni și mă bucur de prezența lor. Și totuși, și totuși, mă simt ca cel mai singur om de pe pământ.
Am ajuns la Muzeul cu lanțuri în față – Casa Terorii (Terror Háza), situat la adresa Andrássy út 60, ce servește ca memorial pentru victimele regimurilor fascist și comunist din Ungaria. Clădirea a avut un rol sinistru în istoria țării, fiind sediul Partidului Crucilor cu Săgeți în timpul ocupației naziste și, ulterior, al poliției secrete comuniste ÁVH. În subsolul clădirii se găsesc celulele de detenție și camerele de tortură, păstrate pentru a ilustra ororile comise în acea perioadă. Muzeul l-am vizitat cu fiica și cu soțul meu. Și mi-am amintit de acele momente copleșitoare, în care încercam să înțelegem istoria ca să nu o repetăm. Atâtea amintiri, atatea vizite. De ce dor atât de tare frumoasele amintiri? Poate fiindcă vorbe le distorsionează, dându-le alt înțeles, poate fiindcă mintea mea o face.
Mi-am amintit de ziua aceea în care vorbeam cu fiica mea la telefon. Eram pe aceeași stradă, cred că aproape în acest loc, la lanțuri. Era supărată, o simțeam în voce. Mi-a spus să o sun de acasă, seara, căci urma să ne întoarcem acasă. Mi-a spus explicit să nu dau mesaj, că poate iese în oraș și nu aude. Nici până în această zi nu știu ce s-a întâmplat atunci și cel mai probabil niciodată nu voi ști. A fost noaptea aceea când am fost sigură că a murit, pentru că ea nu a mai răspuns la niciun telefon. Ajunseserăm târziu la Timișoara, de la Budapesta, și am plecat spre casă și de acasă spre Cluj. Și în ziua de azi îi sunt recunoscătoare prietenei ei că a stat cu mine la telefon – ore, ore cumplite, în care îmi pierdusem orice speranță. La 3 noaptea a răspuns. Oare voi afla vreodată ce s-a întâmplat?
E soare. Oamenii zâmbesc. Amintirea cu durerea ei excruciantă adoarme în liniște, în liniștea ce crește în mine în zgomotul străzii. Mă gândesc că cel mai înfiorător sentiment e cel de neputință, de lipsă de control. Să vrei să înțelegi și să nu poți, să vrei să faci bine și să nu poți, să ți se pună în cârcă evenimente și fapte care nu au existat niciodată, să ți se distorsioneze realitatea într-atât încât să nu o mai înțelegi, să nu mai știi cine ești să să realizezi că probabil nu vei mai ști niciodată.
Merg. Trăiește clipa! Trăiește-o îmi șoptește o voce interioară. Dar cum? Iarăși mă atacă aminitirile. Sună telefonul. Vorbesc. Trebuie să mă întorc.
Nu înțeleg ce s-a întâmplat, ce se întâmplă. Citesc pe un grup despre Deep.
Do not defend.
Do not explain.
Do not engage.
Do not personalize.
Ce ușor pare când vezi niște litere pe ecran. Ce greu este în realitate.
Zâmbesc. M-am depersonalizat. Am senzația că umbra mea umblă prin lume și râde de mine. Eu sunt undeva într-un hău din care nu mai văd nici umbrele din peșteră.
E cald și bine, stau pe mal de Dunăre și povestesc cu soțul meu. Râdem. Construim amintiri. La suprafață e atât de multă lumină, dar e atât de mult întuneric în interior.
Cine sunt eu? Cine mai sunt?
Un bâtlan zboară peste apă.
De fiecare dată la Budapesta m-am vindecat de tristeți, mi-am lis rănile, am urlat în mintea mea și am mers, am mers mult, eu și cu mine, printre oameni, într-o absolută singurătate.
Vreau să tacă gândurile. Mă uit la micuța broscuță, una dintre sculpturile miniaturale create de artistul Mihály Kolodko. Mă regăsesc în țintuirea ei mută. Pe mal de Dunăre e un pește mort care pare că ne privește prin 2 găuri uriașe ce erau cândva ochi.
De ce atatea gânduri când totul ar trebui acceptat așa cum este, nu știu.
Ne ridicăm și pornim mână în mână printre oameni. E forfotă cu iz de parfum scump.
Vreau să pot crede în mine. Să nu mai doară amintirile. Să nu mai simt neputință, Nu mai vreau să sufăr. Nu mai pot face asta, dar nu știu cum să ies de unde sunt acum. Am ieșit de multe ori, am căzut de și mai multe ori. Sunt la capătul puterilor. Strig, strig după ajutor. Nimeni nu mă aude.
Râd mult, lacrimile curg pe interior, apoi seacă și ele. Râd în continuare. Sângerez prin fiecare por.
Hei Budapesta, te rog ajută-mă!
Stăm în balconul unui hotel atât de frumos. Este situat la etajul 6 și se văd balcoanele pline de verdeață. Ce concept frumos! Oamenii de la hotel sunt prietenoși. Așa scriam de mult- oamenii rănesc, dar unii oameni vindecă. Mă vindecă de neputință, pentru o fracțiune de secundă, doamna de la micul dejun bucuroasă că rup două vorbe în limba ei. Pare că ea mă acceptă așa cum sunt. Poate pentru că nu mă cunoaște, poate pentru că o face mai bine decât alții. Îi zâmbesc, îmi zâmbește! Este extraordinar.
E timpul să mă scutur, să îmi revin, să merg mai departe. Ce naiba e cu mine, de ce sunt atât de împietrită în stare, de ce?
Verde crud, verde crud pe autostrada și mașini ce trec. Ațipesc, mă trezesc, ațipesc din nou. Aș vrea să înțeleg, aș vrea să pot vorbi mai mult, să îmi strig durerea care este atât de puternică, să mă simt văzută, auzită, înțeleasă.
Râdem și chicotim. Așa ne trece timpul mai ușor. Vorbim vrute și nevrute. Soarele ne încălzește și mașina alunecă pe străzi.
Îmi scapă viața printre degete.
Am ajuns acasă. Mă simt extrem de obosită. Caut fervent răspunsuri la întrebări fără răspuns apelând la cele câteva inteligențe artificiale instalate pe telefon. Îmi răspund amabil, ca și când ar înțelege. Nu simt că mă ajută prea mult răspunsurile lor.
A fost o ieșire minunată. Să o repetăm.
Închid ochii, cade cortina și naiba să le ia de lacrimi, dar se tot preling pe obraz. Nu vreau să le vadă nimeni. Când oamenii le văd, devin invizibilă.
Râd. Viața e frumoasă. Trece iute. Budapesta m-a vindecat de multe ori. Poate o va face și acum. Cine știe. Am răbdare. Răbdare?
