Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Mame și Fiice

Mame și fiice având același sânge, mame și fiice ce cred că se cunosc, dar nu o fac niciodată cu adevărat, mame și fiice pentru care iubirea ar trebui să fie dincolo de cunoaștere.

Când fiica mea era mică și se întâmpla, involuntar ,să îi judece pe cei din jur, o rugam să nu o facă pentru că nu are de unde să știe ce se petrece în sufletul omului pe care îl judecă.


Adesea, navigăm prin existență, ascunzându-ne după acele măști care simțim că ne protejează și uneori comportamentul nostru nu ne definește întru totul. Să judeci pe cineva aparent invulnerabil te va împiedica să vezi dincolo de platoșă, să îi citești vulnerabilitatea, să zărești frumosul de dincolo de ziduri.

Viața noastră se petrece în etape. Ne trecem pragurile, uneori benevol, alteori forțați de împrejurări.

O facem negreșit, aproape toți, pe măsură ce trece timpul prin noi sau noi trecem prin timp și riduri ni se acumulează pe chip.

Am citit câteva cărți și am văzut câteva filme ce m-au marcat destul de tare în ultima vreme. Am înțeles că nu sunt singura care trece prin ce trec eu acum, că femeile în general și mamele de fete în special, o fac adesea. Am înțeles că relațiile interumane sunt dificile, dar relația mamă fiică este una extrem de complexă. Și nu doar pentru mine. Stau mărturie scrierile femeilor mame, stau mărturie scrierile fiicelor. Mame neînțelese, fiice neînțelese, prăpăstii între generații peste care uneori nu se pot întinde poduri, dar sub care, dacă te uiți atent, vezi plasele eterne de iubire, ce împiedică mame și fiice să se zdrobească în cădere.


Mi-am iubit mama extrem de mult și plecarea ei m-a lăsat desfrunzită. Am rămas fără discuțiile noastre, fără contrazicerile noastre, fără înțelegerea din privire, fără profunda iubire ce ne unea.

Au fost multe momente în care nu m-am înțeles cu mama, dar știu acum că ele ne erau date ca să ne ajute să evoluăm. A fost dorința de a vindeca copilul interior, da acel copil interior despre care se vorbește atât de mult acum, dar despre care eu nu știam pe atunci. Dar nu numai copilul are nevoie de vindecare, ci și ea, mama adultă. Vorbește oare cineva, în frivola lume în care trăim de vindecarea părintelui? Nimeni. Deși, după cum spunea o postare pe facebook de Alexandru Gavriliu, părinții nu câștigă niciodată.

Mama nu a câștigat. A dat totul și a primit la schimb nimic. Am plâns în brațele ei blânde, dar ea nu a putut plânge în brațele mele. Nu a avut cui să își strige durerea, pentru că lumea era surdă la durerea ei.

Am fost nefericită o bună bucată din tinerețea mea și am acuzat-o pe mama. Nu, nu în față, pe atunci nu se punea problema să îți acuzi părintele în față pentru toate frustrările tale. Am acuzat-o în gând, atunci când viața nu mi se releva așa cum îmi imaginam eu. Dar am fost nedreaptă, extrem de nedreaptă.

Mi-a spus mama într-o zi, copleșită fiind de greutăți, la începutul vieții mele de adult, că nu am să fiu niciodată fericită. Am privit-o atunci cu aroganță și i-am promis că voi fi. Nu știam că vorbește de femeia universală. Că femeile nu au cum să fie fericite, decât uneori, rar, că trebuie să prețuiască fiecare clipă de fericire, risipită printre maldăre de neîmpliniri sau de neliniști.

Ar fi trebuit să o strâng în brațe pe mama și să îi mulțumesc pentru tot ce mi-a dărui: momente de bucurie, lecții de viață și, da, uneori, pentru că e natural astfel, clipe de tristețe sau de neliniște. Acum nu o mai pot face fizic, pentru că mama nu mai este. Acum e prea târziu. O strâng în brațe adesea în gând și îmbrățișarea în lipsă doare.


Roata s-a învârtit pentru ca eu să înțeleg, ca să văd fața și reversul, ambele părți ale monedei.

Femeia universală tastează acum la o neagră tastatură. Scrie despre oful ei, mai bătrână cu ceva ani, mai citită cu câteva cărți, mai trăită cu un strop de viață.

Am realizat că suntem unice, dar la fel, că problemele par diferite, dar că în fapt nu sunt.

Am citit în cărți, am văzut în filme despre relația mamă fiică și printre rânduri și imagini am văzut viața mea, viața mea privită din ambele perspective.


Îmi iubesc fiica enorm, dar nu știu câte lucruri bune și rele am săvârșit în viața mea de mamă. În care parte înclină talerul. Aș vrea să cred că am fost o mamă bună, deși dacă o veți întreba pe fiica mea, ce caută să își vindece la rândul său copilul interior, în vremuri în care o astfel de vindecare a devenit o tendință sau doar o necesitate, nu știu dacă veți crede asta. Probabil că nu. Însă știu acum că drumul spre iad este presărat cu bune intenții, intenții pe care mereu le-am avut. Tot ce am săvârșit ca mamă a avut ca element central buna intenție.

Dar nu e vina fiicei mele, dacă consideră că i-am greșit. E vina mea, e vina generației de părinți care oferă totul, trăind prin proprii copii și nemaiavând propria viață. Pentru că, anulându-te ca om întru copilul tău, vrând prea mult să protejezi, îl sufoci, nu îi dai șansa să treacă prin propriile greutăți și când apar, fără ca tu să fii acolo, i se cutremură orizontul.

Pe spirală, probabil, generația de copii de acum își va crește altfel copiii, pentru că ei consideră că noi i-am crescut greșit, la fel cum noi am crezut că părinții ne-au crescut greșit, la fel cum, poate, părinții noștri au considerat că au fost greșit crescuți. Nu știu cum o vor face, nu știu ce vor putea să ofere propriilor copii mai mult ca noi sau dacă o vor face. Am aproape certitudinea că dacă nu le vor oferi mai mult, tot ce le vor oferi le vor oferi altfel.

Uneori îmi doresc să o strâng pe fiica mea în brațe și să o ascult vorbindu-mi. Știu că nu se va întâmpla asta, pentru că deși am fost o mamă care nu i-a invadat niciodată intimitatea s-a întâmplat o dată să citesc în niște caiete aruncate pe sub un pat, ceva ce nu ar fi trebuit să citesc. Ea avea în jurul vârstei de 10 ani. Să fi fost asta ca un viol asupra spiritului ei nu știu, să fie ea astfel, un om ce nu își divulgă secretele, nu am să aflu niciodată. Dar cred că ea se va feri mereu să se dezvăluie în fața mea și că acel incident este o cauză. Să mă mir, eu ce plângeam în brațele mamei mele, la fiecare minoră dramă, de refuzul fiicei mele de a se confesa, ar însemna că vreau ca ea să fie eu. Și ea nu este eu. Niciodată nu va fi. Nici nu ar trebui să fie.

Așa că nu o fac. Mă dau la o parte cu recunoștință pentru tot ce a fost frumos și este frumos, frumosul meu, poate nu și al ei. Nu am de unde să știu cu exactitate care este frumosul ei. Deși mi-aș dori să știu.

Fiica devenită mamă, zâmbește unei dureri ce nu se va stinge niciodată, dar care face parte din durerea universală a femeii ce dă naștere, a femeii ce strânge pruncii în brațe, a femeii care primește la schimb răceala cuibului gol.

Am avut nevoie de ani să înțeleg și cred că încă nu am făcut-o pe deplin. Dar chiar și parțiala înțelegere a unor universale adevăruri, de neclintit, de neschimbat, îmi dă libertatea de a scrie fără teamă, de a mă dezbrăca de inhibițiile pe care mereu le am, pentru a da frâu strigătului din șoapta mea.

Atunci când nu ne mai aparținem și aparținem copiilor noștri ne condamnăm la suferință. O spun mulți, scriu despre asta mulți. Doar că noi nu putem înțelege ascultând sau citind, noi înțelegem doar trăind.

Când o așteptam înfrigurată pe fiica mea liceană ce venea nopțile târziu acasă, fără să am cui mă plânge cu adevărat despre zbaterea mea, când ea mi-a zis dezinvoltă la o confruntare că dacă vreau să dorm să iau somnifere, am stat multă vreme și m-am gândit dacă nu cumva greșeam eu că eram atât de îngrijorată pentru ea. Mărturisesc că atunci nu am înțeles pe deplin că vina era a mea pentru că nu voiam sau nu puteam să rup cordonul ombilical ce o lega de mine.

Spunea Menis Yousry, că noi ca părinți trebuie să ne facem datoria, dar că nu e problema noastră cum aleg să devină ai noștri copii și nici dacă ne iubesc sau nu. Așa este.  Ei fac alegerile în timp ce noi le-am construit fundamentul. Și pentru că noi am pus baza dezvoltării lor, societatea ne spune că dacă copiii noștri greșesc, noi suntem de vină, dacă ne vorbesc în răspăr, noi suntem de vină, dacă ne umilesc, noi suntem de vină. Însă nu este deloc așa, cred că orice mamă trebuie să înțeleagă asta. Nu e vina noastră la fel cum, dacă copiii noștri aleg să ne prețuiască necondiționat, nu e datorită nouă, e o alegere a lor.


Mame și fiice, având același sânge, mame și fiice nu se vor cunoaște niciodată pe deplin.

Nimeni nu cunoaște pe nimeni cu adevărat, niciodată.

Cred, însă, că important este să dăm drumul iubirii în lume, să o facem simțită, mame și fiice deopotrivă, oameni în general. Nu să o scriem în mesaje, nu să o rostim la fiecare dialog, ci să o facem să răzbată dincolo de cuvinte și de vorbe, prin fiecare por al ființelor noastre. Să iubim fără să avem așteptări, fără să judecăm, fără să căutăm să înțelegem. Să iubim și atât.

Doar astfel ne vom elibera din temnițele năzuințelor deșarte, a judecăților fără fundament, a neliniștilor copleșitoare și vom fi liberi cu adevărat.  

Fiica devenită mamă a înțeles asta. Așa cum probabil au înțeles toate fiicele devenite la rândul lor mame, de-a lungul timpului și așa cum vor înțelege mereu.

Sau așa cum înțeleg, fără putință de tăgadă, toți cei ce vor să treacă pragurile propriilor dezvoltări, cei care vor să evolueze sau cei care vor să înceteze să mai sufere.


sursa feature image Unsplash

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal