Părul lupului
June 30, 2020
În anumite momente, dificile poate, ai senzația că oamenii se schimbă.
Îți pare că unii devin mai înțelepți, alții parcă își pierd mințile, că pot deveni mai buni sau mai răi.
Însă, dacă privim viața ca pe o fărâmă insignifiantă din univers, dacă ne uităm la oameni și înțelegem că totul e relativ, vedem că trăim scene ca dintr-un film, poate de desene animate, unde se derulează cu repeziciune imagini, niciodată la fel.
Totul pare o iluzie, atunci când condițiile revin la o oarecare normalitate. Oamenii nu se schimbă, ei sunt ceea ce sunt de fapt, la fel cum lupul își schimbă părul, dar năravul ba.
Îți dai seama că amarnic te-ai înșelat, că de fapt totul e dinamic, dar paradoxal totul rămâne la fel.
M-am îndrăgostit de iluzia unei imagini ce nu există, ce nu va să existe niciodată.
Am uitat să mai văd realitatea ce mă plesnea peste năzuințe.
Am uitat toată durerea sau am vrut să o uit și m-am lăsat purtată de valul unei speranțe ce avea să se năruie precum un castel de nisip, spălată fiind de neputință.
M-am încăpățânat să văd frumusețe unde nu era pic de ea.
Naivă am fost mereu și mereu m-am străduit să mă vindec de naivitate.
Știu, nu e cu adevărat posibil.
Zicea ieri seren un psihopat, pe care l-am ascultat, într-o filmare, pe un canal de pe internet, că pentru a-i păcăli pe oameni, te faci că îi ajuți.
Ciudat, dar am simțit-o pe pielea mea adesea, am simțit ipocrita bunătate și mereu m-am lăsat păcălită.
Lupul își schimbă părul, devenind altceva, până ce își atinge scopul.
Oameni poartă măști, ce cad temporar, relevând imagini ca dintr-un film horror. Iar eu mă încăpățânez să cred că masca e realitatea.
M-am îndrăgostit de o mască, în perioada în care măști trebuiau purtate.
Și pentru că atunci când masca cade, revăzând realitatea, o simt cum doare, mi-am spus, zâmbind, că nu mai e timp de așteptare, ci de uitare.
În anumite situații, ai senzația că oamenii se schimbă, că vor înceta să doară, că iubirea va învinge.
Parcă spuneam că vreau să mă vindec de naivitate.
Cred că pot începe cu a înțelege că percepția, oricât de reală ar părea, e vis târziu la miez de noapte sau lacrima pe obraz de insomnie ce doar îți împăienjenește ochii cârpiți de somnul ce refuză să vină.
