Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Pasi

Viena

Pași pe care nu îi facem, ci îi trăim.

Așa sunt uneori pașii, precum gândurile, ne copleșesc, dar în același timp ne poartă pe splendid tărâm de visare.

Străzile sunt culoare de reușite, voci de efemer ce transformă visarea în vie realitate.

Uneori ne regăsim la țărm de mare, alteori în vârf de munte, însă se întâmplă ca tocmai tumultul orașului să ne dăruiască acel spectacol debordând de energie și culoare ce funcționează ca un fel de antidepresiv.

Bineînțeles că nu toate orașele ne pot face să ne simțim ca fiind parte din ele, ca aparținând lor și prin ele, întregului univers.

Însă unele ne atrag într-un mod aproape inexplicabil devenind ca un fel de dependență sau ca un fel de chemare ce ne face să revenim mereu și mereu.

Și da, știm că suntem îndrăgostiți când realitatea ni se pare mai frumoasă decât visul.

Iar realitatea poate purta nume de persoane sau de floare, de carte sau de oraș.

Pași și parcă nici oboseala nu mă cuprinde când cutreier străzile orașului și parcă nici forfota nu mi se mai pare apăsătoare pentru cu nu știu de ce pe străzile acelui oraș parcă și forfota își are farmecul ei.

Dansez pe gheață când obosesc de atâta mers, pentru că e iarnă și pentru că gheața îmi dă senzația de libertate.

E o feerie patinoarul cu tumultul lui, cu adulți și copii alunecând la unison pe gheața ca pătrunși într-o lume în care diferențele nu mai există.

Aburind, o cană de vin mă încălzește pentru ca mai apoi să pot să îmi reiau dansul. Când muzica încetează pornesc din nou la pas. Zâmbesc.

Picioarele mă dor de efort dar mintea îmi este în armonie cu toată creația universală a naturii și a omului deopotrivă. Bănci, așezate acolo în miez de forfotă și în ciuda frigului, mă așez și spectacolul se derulează înaintea mea pe repede înainte.

Privesc la apa tăcută ce mă lasă să mă oglindesc în ea. Brăzdează orașul în tăcere la fel cum lacul acoperă parcul, loc de întâlnire pentru păsări.

Apoi e cafeaua aburindă și atât de aromată, ciocolata caldă pe care fetița mea o savurează fericită, vânzătorii ce știu zâmbi și oamenii atât de civilizați, curățenia și serenitatea.

Străzile mă recheamă… cele în care forfota nu încetează aproape niciodată și cele în care liniștea este deplină.

Pretutindeni exista muzeele pe care le-am vizitat, pe unele de mai multe ori și care îndeamnă la cunoaștere sau la visare printr-o altfel de înțelegere a lumii.

Unele farmecă, altele îngrozesc dar toate merită văzute, simțite, cunoscute pentru a face din lume o lume mai bună și pentru ne ajuta să evităm a perpetua greșeli săvârșite de predecesori ai noștri.

Acolo, în oraș, am văzut că până și florile sunt grăbite să înflorească.

Printre ele văd copii alergând și râsul lor cristalin se aude pretutindeni.

Mă opresc în fața statuii lui Goethe și nu știu cum se face, dar simt că îi înțeleg vorba care spune că un suflet ce vede frumusețea uneori trebuie să călătorească în singurătate.

În miez de metropolă, metroul mă poartă dintr-un loc în altul și acolo în zvâcnetul mușchilor obosiți mintea se relaxează, ochii se închid și molatec mă gândesc la ce a fost, la ce este acolo, la ce ar putea fi, la ei, la noi și când soarele apune, un spectacol de lumini mă învăluie.

E timpul pentru o prăjitură la Aida, cofetăria e ea însăși ca o simfonie.

De acolo se vede centrul orașului. Lângă ea tronează catedrala ce sfidează timpul nu cu aroganță ci cu determinare.

Închid ochii în metrou și o văd cu ochii minții pe Sisi în calești de istorie.

Ascult muzica lui Mozart în surdină și înțeleg exact de ce iubesc Viena și tot ce reprezintă ea.

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share