Mergând agale pe străzi și pierdută în mintea mea, am simțit prezența mamei. Deși încerc să trăiesc în aici și acum, cred că e sănătos să zăbovim uneori pe lespezile trecutului, să ne lăsăm îmbrățișați de amintiri dragi și să ne încălzim în raza lor blândă.
Mama și eu.
Spunea Elena Ferrante că fiecare fiică devine la un moment dat mama sa. Dar fiicele adesea își doresc cu ardoare să nu se întâmple asta, să fie altfel, să șteargă tot ce le este scris în gene și să devină autentice și unice așa cum de fapt sperăm toți să fim și nu suntem niciunul.
Am iubit-o pe mama cu toată puterea ființei mele și cred că uneori am urât-o la fel de mult. Nu există iubire fără ură așa cum nu există lumină fără întuneric. Nu mi-am mărturisit ura niciodată nici măcar mie. Însă scriu acum despre ea întrucât nu cred în perfecțiunea unei relații. Orice sentiment întrepătrunde în el rău și bun deopotrivă.
“Mama era foarte frumoasă și foarte deșteaptă, ca toate mamele, așa că am iubit-o și am urât-o. Am început să o urăsc pe la 10 ani probabil pentru că o iubeam atât de mult încât ideea de a o pierde mă arunca într-o permanentă stare de anxietate și mă calmam minimizând-o. ” Elena Ferrante Invențiile ocazionale
Stăteam cu mama pe margine de lume privind răsăritul și apusul, doar noi două împotriva unui întreg univers. Apoi ea a plecat singură, iar eu nu am putut-o opri.
Îmi amintesc plimbările și visurile noastre, iluzie a unei realități ce știam cu nu avea să fie niciodată cu adevărat reală.
Mama.
Scriu adesea despre ea și scriind îi simt prezența, chiar dacă ea nu mai este fizic acum printre noi.
Mă uit în oglindă și o văd pe mama mea.
Când eram tânără și mă plimbam cu mama pe străzi îmi doream să îi semăn. Voiam să am mersul ei, privirea ei, vorba ei.
Nu știu dacă am încetat vreodată să îmi doresc să îi semăn, cel puțin fizic mamei mele. Posibil, asemeni fiecărei fiice ce speră să nu semene cu mama sa, să îmi dorit și eu să fiu unică și specială, să fiu altfel. Însă nu îmi amintesc. Mama mi-a părut întotdeauna specială, o ființă altfel decât muritorii de rând și, deși de la un punct al existenței încolo, mi s-a părut prea mult încercată de viață, am perceput-o având reziliență greu de egalat.
Mă uit în oglindă și o văd pe mama mea, fiecare rid, fiecare pistrui, fiecare fir alb de păr, fiecare cută, totul. Mă uit la mâinile mele și văd mâinile mamei mele. Aceleași degete, aceleași pete, aceeași structură. Mă privesc și îmi văd spatele ușor curbat ca al ei, același mers, aceeași plinătate a trupului.
“….încet am descoperit-o în gesturile mele,…. în vocea mea“- Elena Ferrante Invențiile ocazionale
Am devenit mama mea. Sunt ea, purtând în mine genele sale rebele. cu care însă eu nu prea știu să mă descurc.
Ani de zile, după plecarea sa, mi-am negat o comunicare cu ea, pentru că totul mă durea. Am îngropat-o în gând, lăsând-o să se odihnească acolo. Dar acum totul a erupt ca un vulcan, amintirile despre ea, poveștile ce mi le spunea, pașii pe care îi făceam împreună, cântecele pe care le cântam.
Și nu este zi în care să nu mă gândesc la ea.
Fiecare fiică devine mai devreme sau mai târziu mama ei.
Recunosc în fiica mea trăsăturile mele și întrepătrunse, pe ale mamei mele. Recunosc bucuria infinită de trăi a mamei mele, dar și modul ei de a suferi, deplin, acut, pătrunzător.
“Mă recunosc foarte mult în fetele mele și în același timp simt că fac tot posibilul să fie diferite de mine” – Elena Ferrante Invențiile ocazionale
Nu știu dacă fiica mea îmi va purta trăsăturile fizice așa cum eu le port, în timp, pe ale mamei mele. Dar mame și fiice, fiice și mame sunt mult mai asemănătoare, decât ne-am imagina.
“Așa cum s-a întâmplat cu mama și cu mine, vor descoperi că, și dacă admit că sunt parte din mine, vor continua să fie ele însele, de fapt vor fi ele însele mai complet și cu o mai mare autonomie.” – Elena Ferrante Invențiile ocazionale
Nu știu cât îmi doresc ca fiica mea, cândva, când nu voi mai fi în acest plan de existență, să mă poarte în gândul ei așa cum o port eu pe mama. Nu m-am gândit niciodată la asta. Știu că cu vrerea sau fără vrerea ei mă va purta în ale sale gene.
Mama scria citate din cărțile care îi plăceau. Păstrez cu sfințenie acel caiet pentru că prin el am senzația că păstrez vie o părticică din energia mamei mele.
Într-o lume ce condamnă până la anihilare persoanele sensibile, ea și-a făcut drum. Și-a ascuns sensibilitatea printre foi de caiet și a trăit cum a știut ea mai bine.
Cred că toți oamenii sensibili ca ea sunt nevoiți să și țeasă pânze înțelepte de superficialitate pentru a putea comunica cu ceilalți.
Ea s-a adaptat, păstrându-și intactă profunzimea în superficialitate, fără ca ceilalți să o bănuiască și să o condamne la exil.
Cred că mamei îi datorez tot ce este cu adevărat important pentru mine, chiar dacă genetic port și genele tatălui meu. Și îi sunt recunoscătoare.
Poate cândva voi reuși să mă metamorfozez și eu în fluturele ce ea mereu a fost.
Mă privesc în oglindă și o văd pe mama mea.
Văd blândețea din privirea ei și liniștea ce vorbește. Și simt cum mama locuiește adânc în ființa mea.
