Scrisoare către un profesor

Scrisoare către un profesor a fost scrisă într-un moment greu al vieții mele și m-am gândit tare mult dacă să îi găsesc un loc pe blogul meu.

În final am decis să o fac, pentru că eu cred tare mult în omenie, în bunătate, mai ales când este vorba de cei ce ar trebui să îi ajute pe tineri să crească.

Inițial mi-am dorit ca ce urmează să scriu să fie o scrisoare deschisă trimisă către mentorii fiicei mele, care mai degrabă i-au fost abuzatori, decât mentori,  dar am renunțat să o trimit pentru că am realizat că unele persoane nu vor putea nicioadată înțelege sau empatiza cu suferința, că mereu vor trăi în lumea lor rece și vor vedea doar ce vor dori să vadă.

Totuși mai jos regăsiți această scrisoare, scrisă în data de 11 iulie, într-un moment cumplit din viața noastră de părinți.

Au fost circumstanțe care ne-au adus aici, pe care cel mai probabil le voi povesti altă dată sau niciodată, Pe scurt, le veți regăsi în a mea scrisoare.

Scrisoarea deschisă către….

Vă scriu în speranța că aceste cuvinte vor ajunge la d-voastră și că vă vor ajuta pe viitor în abordarea unor subiecte sensibile.

Fiica noastră a fost un copil inteligent cu un IQ peste medie. A intrat cu notă aproape maximă la liceu și tot așa a terminat școala și a luat bacalaureatul.

A intrat la această facultate tehnică din orașul de pe Someș, cel mai scump din Romania, pentru că și-a dorit să învete și să ajute oamenii. Nu a performat, cum era obisnuită la liceu, iar pentru ea, extrem de sensibilă fiind, acest fapt nu a fost ușor de acceptat.

Este singurul nostru copil, a ajuns departe de noi și s-a pierdut. Astfel a ajuns într-un context care a dărâmat-o.

Aproape nimeni nu are cum să înteleagă prin ce am trecut. I-am fost alături, am susținut-o și toate examenele le-a trecut pe forțe proprii. Toate.

În ziua in care d-voastra i-ați dat vestea că nu o treceți, ultimul examen, singurul rămas picat în final de an IV, dimineața plânsese căci trecuse la alt examen. Și voia să termine. Spera. Îsi dorea să reușească. În sesiunea de vară, când a venit la d-voastra la examen, dimineața, unde practic nu avea voie să vină, fiindcă nu fusese la toate cursurile (doar la 6 din 10), ea fiind si angajată, după amiaza a avut cu soțul d-voastră, care a felicitat-o, în final, pentru rezultat. Și atunci a plâns de bucurie.

La examenul anterior, cu soțul d-voastră, a picat, pentru ca i-a fost oprit telefonul ca să nu sune dimineața. A reușit să ajungă cu întârziere. Și evident că nu a mai știut nimic. Pot părea detalii, însă nu sunt. 

Niciodată nu veti ști prin cate a trecut ea. Sigur, cum au zis mulți, si-a făcut-o cu mâna ei și așa este, însă cititi un pic cât de greu este să ieși dintr-o relație abuzivă. Și faceți un exercitiu de imaginație ca să puteți intelege cum este ca părinte să iți vezi copilul vânăt pe chip, tăiat, să nu iți răspundă la telefon și să nu știi dacă este viu sau mort, copilul tău crescut cu foarte multă iubire.

Ce am incercat noi, fiind singurul examen picat, într-un nefavorabil context, de neîntelegere, nu a fost să punem “pile” cum v-ati adresat ei, ea neștiind de demersul nostru, ci să încercăm să lămurim o situație.

Verisoara soțului d-voastră știa totul, de aceea am îndrăznit să apelăm la ea. Pentru ca și la acest examen să se întâmple ca la cel anterior, la care ați procedat exact în felul în care nu ați mai dorit a proceda în această situație. Să faceți media între notele de pe 2 subiecte, medie ce ducea la o notă de trecere. Atât. Ar fi putut exista un dialog, ca între oameni. Am fi avut șansa să ne explicăm. Soțul d-voastra i-a scris însă sec verisoarei lui: nu mă bag, sorry. Dar s-a bagat, căci v-a spus cum un om, pe care mai dăunăzi îl felicitase, are pretenții la “pile”.  Iar d-voastră ați amenintat acel om, extrem de labil emotional și psihic, la acel moment, care putea să nu mai fie aici azi din aceasta cauză. 

Noi purtam vina că am incercat, în disperare, să ne salvăm copilul. Și ne-o asumăm.  Am proceda la fel oricând, fără să pregetăm. Nu e o scuză, e un fapt. Un lucru este cert: nici noi, nici fiica noastră nu suntem infractori.

Dincolo de tot ce s-a întamplat, nu imi doresc altceva decât să tratați persoanele cu omenie. Pentru că altfel, chiar dacă poate vă este indiferent, veti avea pe constiință oameni care s-au pierdut pentru moment, dar care ar fi putut fi salvați. Și da, d-voastră poate îi considerați demni de dispreț. Nu sunt! Nimeni nu este! Poate nu sunt geniali la învățătură, poate sunt, dar au avut un traiect nefericit. Nu aveți de unde să știți. Și dincolo de diplome, lucrări, premii, cel mai mult și mai mult în această lume, îmi place să cred, contează să fim oameni. Să știm să ascultăm povestea din spatele a ceea ce pare că se întâmplă. Să avem capacitatea de a citi printre rânduri, de a identifica elemente mai puțin evidente. Să nu punem etichete. Să nu judecam, inainte de a încerca să întelegem. Și dacă nu putem să facem bine, măcar să încercăm să nu facem rău. 

Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat.

Astfel scriam, în disperare, în ziua când una dintre profesoarele de la faimoasă universitate tehnică din renumitul oraș a ales să nu îi încheie situația fiicei mele la una dintre materii, refuzând să procedeze exact ca la altă materie. De ce? Justificarea domniei sale a fost că fiica mea nu avea voie să participe la examen. Dar nimeni nu a oprit-o. Doar că nu i s-a luat nota în considerare. Motivul pentru care nu i s-a permis să participe la examen este că nu a fost prezentă la toate cursurile. Fusese la 6 din 10. Iar la acea facultate cursurile nu erau obligatorii și fiica mea era angajată.

Ne punem tinerii să se angajeze din timpul facultății pentru că altfel nimeni nu îi angajează mai apoi, căci nu au experiență, dar culmea, unii profesori nu au nici cea mai mică înțelegere pentru o astfel de situație.

Încă mă mai gândesc că poate nu am procedat bine că am scris.

Dar nu puteam să nu o fac. Pentru că noi nu am cerut nici măcar o concesie atunci. Și acum consider că d-na cu pâinea și cuțitul i-a făcut o nedreptate fiicei mele. Și poate aș accepta și asta, dacă d-na ar fi fost un templu de corectitudine. Dar să nu uităm că fiica mea dădea reexaminarea cu laboranți în timp ce d-na profesoară se grăbea să o amenințe și să o pice din Canada.

Însă vreau să se înțeleagă că eu cred că mai presus de orice, de cunoaștere, de diplome sau lucrări scrise, stă bunătatea, capacitatea omului de a cerne situațiile și de a nu distruge în loc de a construi. Și mă gândesc că poate această scriere va ajuta profesori capabili de mai multă empatie, să cearnă situațiile.

Din fericire fiica mea a scăpat de acea universitate.

Desigur, la acea universitate sunt și oameni extraordinari, care au sprijinit-o pe fiica mea și care au înțeles prin ce a trecut ea și lor le suntem recunoscători. Îmi doresc să menționez aici pe coordonatoarea ei de licență, fără a da nume, însă.

Fiica mea și-a revenit. Nu mai are 49 kg la înălțimea ei de 176 cm. Nu mai plânge tot timpul. A reînvățat să zâmbească.

Sper din suflet, că acolo unde este acum, în orașul de pe Bega, pentru master, să întâlnească mult mai mulți mentori adevărați. Să reînvețe să aibă încredere în oameni. Să ajungă OM mare. Și prin om mare nu înțeleg un om ce a terminat facultatea cu 10 pe linie, ci un om care are empatie, care știe să ajute, care va fi învățat să vadă imaginea în ansamblu, dar care va ști să se aplece și asupra unor amănunte care pot face diferența.

Cred cu tărie că așa va fi!

Oameni dragi, profesori cu multe, multe diplome, vă rog nu uitați niciodată că degeaba scoatem din universități genii, dacă tinerii geniali ajung să sufere de stres post traumatic. Cred că mai degrabă trebuie să pregătiți tinerii pentru viață, pentru o viață bună, pentru o viață în care trebuie să aducem la rang de cinste ceea ce contează și întotdeauna va conta cu adevărat- OMENIA.