Lumina de la capătul tunelului

Uneori nu o mai putem vedea, pe ea, lumina de la capătul tunelului. Ne dorim cu disperare să o facem să reapară, ne frecăm la ochi, îi strângem, miopi fiind în fața unui destin pe care nu vrem să îl definim drept potrivnic și nu, lumina este imposibil de perceput. Tot ce vedem e bezna tunelului.

Nu știu dacă am fost vreodată optimistă, dar mereu m-am gândit că, cu perseverență, putem să reușim și în cele mai întunecate dintre neguri.

Citeam într-o carte, pe numele ei Sursa, de Tara Swart, că atunci când aliniem minte, trup si spirit, ne putem transforma dorințele în realitate. Nu, nu așteptând să cadă pară mălăiață în gura lui nătăfleață, ci străduindu-ne să ne transformăm pe noi pentru a ne atinge obiectivele, în ciuda obstacolelor care ne pot apărea în cale.

Și nu vreau să gândesc negativ, of păcătoasa negativitate, numai că, uneori, nu mai pot să îmi adun forțele necesare pentru a gândi pozitiv. Știu că realitatea este percepție, știu și că nu putem influența alte realități în afară de a noastră, dar văzând cum destine dragi mie se distrug, e foarte greu, cu toate exercițiile din lume, să mai văd orice fel de lumină.

Și în bezna tunelului, cum spun meme-le de pe rețele de socializare, uneori singura lumină pe care există posibilitate să o mai văd este cea a trenului care mă izbește, sfărâmându-mă.

Cum să reușesc să îmi reglez emoțiile, când mi-am pierdut speranța, e greu de spus. Ascult ce îmi spun terapeuții, inteligența artificială sau prietenii și nimic nu mă poate ajuta. Practic mindfulness și gândurile mă izbesc necontenit, pur și simplu nu reușeșc să fac mintea să tacă. Îmi spun permanent ca pe o mantră că nu am cauzat asta, că nu am cum să schimb ce se întâmplă și că nu am control asupra a ceea ce se întâmplă, dar eu deja știam asta și mantra nu mă ajută să mă reglez.

Muncesc până la epuizare și nu găsesc confort în muncă, pentru că mintea nu îmi dă pace.

Dacă aș putea seta intenția pentru altcineva sau dacă aș putea vizualiza un viitor mai bun pentru acea persoană, cea mai importantă din viața mea, ca să îi fac bine, aș face-o fără să preget. Dar nu se poate. Nu se poate nici să o fac să înțeleagă că alegerile sale o conduc spre abis.

Și atunci încerc tot felul de surogate la comunicare, întru binecuvântata detașare, dar nu pot, nu pot nicidecum să mă detașez.

Nopțile mi-au devenit zile, iar zilele îmi sunt din ce în ce mai tulburi.

E greu să știu că am dat totul, că am încercat mereu să fiu un bun exemplu și să văd că totul a fost degeaba. Că nu am putut influența pe nimeni, niciodată.

Eu nu mai reușesc să văd lumina de la capătul tunelului. Aproape că mă rog pentru o minune, pentru trezirea celor ce par atât de adormiți.

Închid ochii peste tumult de gânduri ce nu îmi dau pace. Și nu vreau să fiu o victimă a circumstanțelor și nici să mă consider astfel. Sunt prea interesantă ca să fiu o victimă, spunea cineva într-un film. Parafrazez persoana respectivă, aici și acum. Încerc să vizualizez lumina, cât de mică, doar să mă poată ajuta să ies din negura aceasta nefirească, să pot să mai fac un pas înainte.

Cred că nu ar trebui căutate explicații la toate, dar întortocheata mea minte nu vrea să admită asta.

Am obosit, am obosit mult prea tare ca să mai vreau să mă lupt cu morile de vânt. Nu mai pot să o fac, pentru că simt eșec în toate demersurile mele.

Normalități, care or fi ele? De ce sunt oamenii atât de dornici să pârjolească totul în calea lor, să întineze totul cu nedrepte cuvinte? De ce tocmai oamenii cărora le-ai făcut cel mai mult bine aleg să te zdrobească cel mai tare. O fac oare voit? Iar încerc zadarnic să înțeleg, când de fapt trebuie doar să accept, să accept ce pare de neacceptat.

Cine sunt eu? Cine să mai știe?

Uneori nu o mai putem vedea, pe ea, lumina de la capătul tunelului, nici în realitate, cu ochii larg deschisi, nici în vis, dincolo de cortina pleoapelor.

Poate ar trebui să învățăm cum să ne reinventăm în beznă.