Ideea acestei scrieri “Scrisoare către fiica mea” a luat naștere în urma unei discuții cu o mamă a cărei fiică a rugat-o să îi scrie o scrisoare, de ziua ei.
Și mi-am spus în mintea mea, că e momentul să scriu o scrisoare către fiica mea, scrisoare ce va rămâne aici, poate cândva o va citi.
Draga mea fiică, copil al Universului
Nu știu dacă există cuvinte pentru a putea descrie, într-o scrisoare, tot ce însemni pentru mine și cum existența ta mi-a schimbat viața, în cel mai frumos mod posibil.
Dar voi încerca să mă folosesc totuși de ele pentru a-mi spune povestea, pentru că altă cale nu am de a o face cunoscută.
Nu știu dacă povestea mea este povestea fiecărei mame de pe pământ, însă cu certitudine nu sunt singura care simte în acest fel.
Te-am dorit tare mult și te-am purtat în pântec cu multă fericire. Pot spune că în mine radia lumina ta, că eram efervescentă, că îmi erau zilele senine datorită ție.
Apoi te-ai născut boț de carne roșiatic, cu ochi mari și gene extrem de lungi și mi-ai zdruncinat existența. Te-am iubit din prima clipă în care ai venit pe lume, poate cu mult timp înainte deja, însă la început nu mi-a fost ușor, pentru că poveștile din cărți despre mame omit adesea greul adaptării cu o ființă care cere atenție necontenit și care depinde de tine. Și totuși, cu bune și cu rele, căci am fost departe de a fi o mamă perfectă, mi-am dorit să îmi dedic viața ție, să fac cumva să îți fie bine.
Când zâmbeai, întreaga mea existență se lumina, când plângeai, nu știam cum să fac să schimb asta.
Îmi amintesc primul tău zâmbet, primul gângurit, primii pași, primul Crăciun în care l-am adus pe Moș Crăciun la tine, uimirea ta, bucuria ta.
Știi, păstrez în minte o amintire cu tine pe o canapea, ne mutam, iar eu împachetam pahare. Acel clinchet te-a făcut fericită și mi-am zis atunci că noi am uitat cum e să te bucuri de lucruri mărunte. De la tine am reînvățat.
Te purtam în marsupiu de la bunica ta la mine și de acasă la bunica ta în fiecare zi de lucru. Nu plângeai niciodată dimineața la trezire. Era o bucurie să fii lângă mine.
Am vrut să te învăț dârzenia și am procedat greșit, iar tu ai învățat-o strâmb. Am regrete pentru asta și le voi avea toată viața mea. Ai învățat din cauza mea reziliența, dar nu în cel mai fericit mod posibil și asta te-a făcut obedientă într-un mod nefericit. Îți amintești când ți-ai rupt mâna cum ai îndurat durerea? Ai fost atât de singură în durerea ta, atunci și adesea.
Poate că nu am reușit să te învăț reziliența în cel mai corect mod posibil, dar tot timpul mi-am dorit să fii puternică, autentică și să îți porți pașii prin lume cu hotărâre și curaj. Și ai făcut-o. Când ai intrat la liceu cu note atât de mari, când ai luat bacalaureatul printre primii, când ai luat hotărâri pentru tine, pentru că ți-ai dorit mult, ai dovedit, ți-ai dovedit în primul rând ție că poți singură să îți transformi visurile în realitate.
Au trecut anii și îmi amintesc toate bucuriile pe care mi le-ai adus și pentru care îți sunt recunoscătoare. Cea mai mare bucurie dintre toate cele pe care le pot înșira aici ești însa tu, așa cum ești, fără lauri, fără fapte bune, fără tot binele pe care l-ai adus în această surdă lume în care îți doreai mereu atât de tare să fii auzită.
Eu am încercat să te aud, chiar dacă am regretul că nu am știut cu adevărat să o fac și chiar când am reușit, nu am știut să te fac să simți asta cu toată ființa ta.
Adolescența ta mi-a fost ca o lecție, pentru că nu am știut să te înțeleg, nu am putut să dansez cu tine pe ritmul tău și m-am împiedicat adesea, căzând. Căzând eu, de multe ori te-am tras după mine, rupându-ți din aripi. Cred că cel mai mult ți-am greșit în adolescență. Și mai cred că părinții, în general, cel mai mult le greșesc copiilor în adolescență, pentru că văd adultul narcisist din ei, fără a le vedea sensibilitatea atât de ascunsă în ungherele fricii de eșec, de neadaptare, de neiubire, de depărtare. Atât de ascunsă, dar atât de vie, de copleșitoare, atât de debilitantă.
Ai plecat apoi la studii, lăsând cuibul gol și abia acum pricep că mai greu ți-a fost ție decât nouă. Ai încercat să faci față cu stoicism unei vieți care te izbea fără milă, strivindu-te. Iar eu te-am privit neputincioasă, uneori cu furie că nu putea comunica cu tine. Dar cum era să comunic, dacă nu înțelegeam?
Nici acum nu pot să spun că am înțeles pe deplin zbaterea prin care ai trecut, trauma. Trauma venită de peste tot, de la viață, de la apropiați și de la cei mai puțin apropiați, poate și de la mine, fără voie. Te vedeam ca pe un animal hăituit și nu înțelegeam de ce nu mai aveai nimic când mie mi se părea că ai totul. Dar tu chiar nu aveai nimic. Ți se zdrobiseră visuri, speranțe, viitorul pe care ți-l împletiseși în minte. Și nu am știut să te ajut, să fac să îți fie mai ușor, să te strâng în brațe real sau măcar în mintea mea.
Ai trăit cea mai mare singurătate posibilă și nu știu dacă asta te-a învățat resemnarea sau dacă ai devenit mai puternică din cauza ei.
Te privesc acum, FIICA mea și ești EROUL meu. Te privesc cu admirație și cu respect. Te privesc cu recunoștință. Ești cel mai minunat OM pe care îl cunosc. Și ai reușit totul singură. Ai reușit să te ridici, să mergi înainte cu curaj și perseverență. Pentru tine, jos pălăria.
De acum știu că pot sta liniștită. Că pas cu pas reușești tot mai multe. Că într-o zi vei fi cea mai puternică versiune a ta, că indiferent de obstacole le vei putea surmonta.
Sunt multe de spus, draga mea fiică. Iubesc să te privesc, să te aud, să te simt aproape, chiar dacă ne despart ceva kilometri.
Ești totul pentru mine și mai mult decât atât. Ai dat sens vieții mele în cel mai special mod posibil.
Îți mulțumesc cu toată ființa mea, cu toată dragostea ce nu se poate descrie prin cuvânt!
