Viață și moarte

O chestiune de viață și de moarte, cea mai recentă carte scrisă de Irvin Yalom împreună cu soția sa Marilyn Yalom, este o carte răvășitoare, impresionantă, pe care o citești plângând.

Cartea a luat naștere din dorința celor doi autori de a face cunoscută lumii povestea ultimelor zile pe care ei le-au petrecut împreună.

65 de ani a durat casătoria lui Irvin Yalom cu Marilyn, o căsătorie împlinită din care au rezultat 4 copii frumoși, o căsătorie în care cei 2 și-au fost mereu sprijin, și-au citit manuscrisele cărților, s-au ajutat, s-au completat și s-au iubit.

Îndrăgostit la prima vedere de Marilyn, Irvin luptă cu toată puterea ca ea să îi fie parteneră. Și reușește.

O viață împreună, o viață ca o părere, dar o viață frumoasă, au dus cei doi până ce Marylin s-a îmbolnăvit de mielom multiplu.

Cum tratamentele nu dau rezultate Marilyn hotărește să apeleze la moarte asistată, pentru a muri demn.

Îl convinge, de asemenea, pe Irvin ca ei să spună lumii povestea zilelor ce le-au rămas împreună, fiecare din perspectiva sa.

Cartea nu este ușor de citit, pentru că tu, ca cititor, știi deja că Marilyn nu mai este printre cei vii, când citești cartea. Realizezi că nu are cum fi o carte cu final fericit.

Mă duc cu gândul la Ileana Vulpescu, ce ne-a părăsit și ea, și la vorba sa cum că povestea unei vieți este povestea unui eșec.

Marilyn se simte din ce în ce mai rău, este măcinată de gânduri cu privire la oamenii dragi pe care îi părăsește și la cărțile strânse de o viață, cărți de valoare, ce ea ar dori să fie de folos celor ce trăiesc după moartea ei.

Irvin nu se poate sătura de soția sa, trebuie să o țină permanent de mână, așa cum făcuse o viață întreagă și simte încă de când ea trăiește vidul pe care moartea ei îl va lăsa în viața sa.

Și totuși, se comportă admirabil până în ultimele clipe de viață ale soției sale și îi este alături, împreună cu copiii, la momentul în care Marilyn ia cocktailul de medicamente ce o adoarme pentru totdeauna.

La înmormântarea soției sale, Irvin este amorțit și mai apoi nu își mai poate aminti prea multe. Cum, ca psihiatru, știe că încet, încet oamenii își revin din durerea pierderii așteaptă să își revină. Scrierea acestei cărți îi ține mintea trează și este, pentru el, singurul lucru ce îl face să meargă mai departe. Realizează însă, că durerea este acaparatoare și că revenirea este foarte grea. 

Irvin Yalom a fost cel ce m-a ajutat la moartea mamei mele, cu cărțile sale, să trec peste durerea de nestăvilit pe care o resimțeam.

Și totuși, cu toate că prin ședințe de psihoterapie și prin cărțile sale ajutase atâția oameni să depășească frica în fața morții proprii sau a partenerilor, frica în fața eternității de neființă, în fața morții soției sale, Irvin nu reușește să simtă pacea pe care s-ar fi așteptat să o resimtă. Durerea îl cuprinde, aproape invalidându-l.

Nu am vrut să citesc această carte la fel de mult cum mi-am dorit de fiecare dată să citesc cărțile lui Irvin Yalom.

I-am iubit și i-am respectat enorm, atât pe el cât și pe soția sa, și am știut că citind cartea voi simți durere, că nu îmi va fi ușor să o parcurg, că mă vor invada sentimente complexe și amintiri dureroase. Am cumpărat-o totuși și, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, am citit-o.

Sunt pe lume oameni care îmbogățesc universul prin frumusețea lor, oameni datorită cărora, noi, ceilalți reușim să mergem mai departe. Sunt oamenii care știu trăi demn și care au curajul de a alege să moară la fel.

Desigur, nu orice țară permite alegerea unei morți asistate, dar chiar și în țările ce permit asta, nu oricine are curajul de a alege să moară astfel.

Se spune că cei ce au trăit frumos, nu au regrete în fața morții. Așa pare a fi fost și Marilyn, căreia nu i-a fost frică de moarte, simțind doar regret cu privire la neputința sa de a mai fi în viața celor pe care îi iubise atât de mult. Parafrazându-l pe Nietzsche, ea își spune mereu că fiecare e bine să moară la momentul potrivit. Iar ea simte că pentru ea, momentul venise.

Vieți frumoase, morți demne, aș zice că am avea multe de învățat din această carte, cum nu se poate mai tristă.

Uneori, de dincolo de nori, pentru unii, soarele nu mai strălucește niciodată. Poate pentru că ei, se risipesc în zeci de mii de zări, redevenind ce pentru o veșnicie au fost înaintea drumului parcurs între naștere și moarte, nimic.

Sau, cum îmi place mie să îmi imaginez, reajung sub altă formă, într-un univers ce natural îi primește, și se uită la noi, fără să ne vadă, sub formă pulbere de stele, de acolo din eternitate.

În amintiri, însă, rămân la fel de vii ca atunci cât trăiau, și există pentru atât de mult cât memoria le poate fi vie păstrată.