Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Dialog cu MAMA

Mansarda gândurilor

Îmi doream o mansardă, o mansardă în care să stau, cernându-mi gândurile și așternându-le mai apoi pe hârtie.

Singurătatea e cea care permite gândurilor să se releve altfel decât în permanentă mișcare, să se arate nefragmentate, curate, într-o lină, nezbuciumată curgere.

Așa credeam. Așa am început a crede după ce am citit-o pe Isabel Allende cu povestea sa despre scrierea în mansardă.

În realitate nu are mare importanță unde scriem. Important este să o facem, să dăm frâu sentimentelor, să nu le lăsăm să ne sufoce.


Au trecut 10 ani de neființă, 10 ani de când am pierdut-o pe mama și 10 ani de când Crăciunul are altă însemnătate pentru mine.


O foaie albă, albă ca începutul.

Amintire și nevoia acută de scrie.

Și tu, MAMĂ, permanentă absență, mereu prezentă în toată ființa mea.

O lume fără tine, dar cu tine în mintea mea.

Mai întâi a fost liniștea, lipsa durerii ce fusese atât de prezentă până atunci, încetarea zbuciumului.

Apoi au fost zdrobitoarele flash-uri.

Flash-uri despre iminența morții, despre un spital în care nu conta de aveai să trăiești sau să mori.

Flash-uri despre sânge și despre nepăsare. Picături de durere amestecate cu picături de perfuzie. Resemnare sau imposibilitatea resemnării. Suflet anesteziat, bătăi puternice de inimă.

Noi două într-o cameră îmbâcsită de spital, tu sfârșită, eu mult prea obosită și cu dor de fetița pe care o lăsasem acasă.

Flash-uri despre imposibilitatea acceptării a ceea ce era de neacceptat, despre neputință, ipocrizie și disperare.

Venirea ta într-o casă ce nu îți aparținea și plecarea ta, într-o nesfârșită noapte de iarnă, înainte de anul ce pentru tine nu avea să mai existe.

Te-ai stins și lumea a continuat să fie ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. A continuat fără tine în ea. Doar că tu la rândul tău ai continuat a exista în mintea mea.

Am scris mult despre tine, într-un mod egoist poate, doar pentru a-mi alina dorul fără a ști că dorul nu va înceta.

Am scris despre frumusețea și despre bunătatea ta, despre aminitire, despre regrete și despre iubire.

Am scris, pentru că nu îți mai puteam vorbi și nici telefona pe numărul de telefon pe care niciodată nu l-am șters din telefon.

Am scris pentru că am simțit că nu am reușit să te cunosc așa cum ai fi meritat.

 Te-am cunoscut și n-am știut să te cunosc,
 Să-ți știu făptura, chipul, vocea pe derost,
 Să-mi fie amintirea vie
 Și să-mi vorbească atunci cand noaptea mi-e pustie.
 Te-am ascultat si n-am stiut să te ascult,
 Să aud în noapte vocea-ți caldă, să n-o uit,
 Să mi fie bun prieten în tacere,
 Să-i dea un sens secundei care piere.
 Te-am strans în brațe fără să te simt,
 Fără să fie adevărat, fără să mint.
 Și atunci ce sens mai are să privesc
 Spre amintirile ce mintea-mi urmăresc. 

Poate aș ști cum să te cunosc acum, doar că acum e prea târziu.

Îmi amintesc un cântec ce ne plăcea despre un petic de cer senin ca privirea ta. L-am căutat, dar nu l-am regăsit, așa cum nici pe tine nu te mai regăsesc în altă parte în afară de amintire și de mintea mea.

Însă, poate, acestea sunt cele mai reale regăsiri.

10 ani de neființă au trecut, o eternitate cuprinsă în 10 ani.

Au rămas atât de multe de spus și de simțit.

Dar în strigăt sau șoaptă tu nu mai auzi ce am a spune, nu mai știi ce simt.

E ca o pedeapsă tăcerea ta.

O meritată pedeapsă pentru neputința mea.

Te privesc în amintire, pe ecrane de iubire și mi-e dor de prezența ta, nu doar în gând, ci și în viața mea.

 Fruntea a ploaie-i mirosea
 Fruntea rece îi era.
 Exista fără a fi ființă,
 Exista în neputință.
 Ochii-i erau doar amintire
 Pe ecrane de iubire
 Si-avea-n mâinile încleștate
 Trecut săvârșit în fapte
 Chip de marmură era
 O priveai, nu era ea.
 Era trup, nu era ființă,
 Era TOȚI, era credință
 Era spirit, se pierdea
 În memorii se-întrupa
 Și în lacrimi triste grele
 Era zâmbet și tăcere
 Era vorba care piere
 Într-un strigăt de durere
 Era rece și pustie
 Nu era, dar era vie.
 Și în astăzi și în mâine
 Va trăi în vis și cântec
 Va trăi în amintire
 Pe ecrane de iubire
 Va trăi în ființa noastră
 Va trăi făr' să trăiască 

 


Îmi doream o mansardă să pot scrie despre MAMA, fără să știu că în realitate îmi doream să o reîntâlnesc pe EA.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share