Realitatea și percepția ei

Scria Jodie Picoult, într-o carte a sa, că atunci cand esti în impas și îți dorești să fii fericit ai 2 soluții: să îți îmbunătățești realitatea sau să îți reduci așteptările.

Mă gândesc adesea la aceste cuvinte, ele facându-și loc în inima mea încă de cand le-am citit.

Și alăturând lor alte cuvinte ce spun că percepția ne este realitate înseamnă că, atunci când nu mai avem unde mai jos să ne ducem așteptările, nu ne rămâne decât să ne schimbăm percepția asupra a tot ce ne înconjoară și dintr-o dată frumosul își face loc în viețile noastre, chiar în vremuri în care urâtul, care este și el parte a frumosului, rânjește perfid din cotloane ale minții noastre.

Nu știu de ce mi-am amintit de aceste cuvinte. Poate pentru că sunt momente în viața în care avem nevoie să ne lăsăm îmbrățișati de lumină, iar ele pentru mine o includ.

Sunt acele momente când înțelegi nu numai că nu trebuie să te îngrijorezi de lucruri pe care nu le poți controla, dar și că, uneori, cei pe care îi iubești cu toată puterea ființei tale te vor răni permanent, cu sau fără voia lor. Sunt momentele în care îți dai seama că așteptând înfrigurați binele ce nu va să vină niciodată îți refuzi frumusețea prezentului care este, în toată încordarea lui, spectaculos de frumos.

Dar ce vorbesc?

Au fost clipe în copilăria mea, de care nu vreau să îmi amintesc cu adevărat, în care, la fiecare durere cumplită, dacă ceva se îmbunătățea, îmi spuneam că binele va învinge.

Binele nu învinge, per se, niciodată, la fel cum nici răul nu o face. Ele sunt ambele fețe ale aceluiași tot, poate asta trebuie să înțeleg pentru a mă vindeca.

Și pentru a o face am nevoie de cuvinte ca mai sus.

Pic mereu în plasa așteptărilor fără sens. Doar că știu acum, fără să înțeleg cu adevărat, pentru că încă nu pot, că ce nu va să fie, niciodată nu va fi. Oricât aș vrea, oricât mi-aș dori, oricât aș lupta pentru asta. Și se întâmplă astfel, pentru că așa trebuie să fie și nu se poate să fie altfel.

Am primit un dar acum câteva zile și mi-am dorit să îl răstălmăcesc, să îl rescriu. Am vrut să îl fac de neuitat, să îi dau alt înțeles.

Uneori cele mai frumoase cadouri vin in pachete mici și mă refer aici la timpul pe care îl ai cu cei dragi. Astfel ajungi să prețuiești fiecare secundă petrecută cu cei pe care îi iubesti, să simți că ii cunoști, chiar în necunoscut, din gest mai mult decât din cuvânt, că sunt parte de tine, cum au fost cândva în mod real, chiar dacă se desprind din ce în ce mai mult. Chiar dacă fapta lor te doare și în vorbă refuză să se releve. Chiar dacă citești dispreț în fiecare gest al lor. Poate se întâmplă astfel pentru ca tu să înveți din asta, poate ei sunt lecția de care ai nevoie pentru a merge mai departe.

Doar că atunci când cei dragi se întorc cu spatele la tine, când te simți cumplit de singur când ești cu ei, cauți să prețuiești ce poți chiar și în neputință de a găsi ceva de prețuit, nemaitânjind după nimic, dar lipsa și prețuirea a ceva inexistent, de fapt, te dor îngrozitor de tare.

Iubirea există sau nu.

Nu putem să îi învățăm pe cei pe care îi iubim, dincolo de ce se poate exprima, să ne iubească înapoi. Cred că putem să ne îmbunătățim realitățile, doar dacă renunțăm la atașament.

Atunci când nu putem pleca cu totul, putem iubi în cel mai altruist mod posibil, fără a mai aștepta iubire la schimb. Putem vorbi cu calde vorbe, putem da totul și primi la schimb săgeți otrăvite, fără a ne mai lăsa afectați de ele.

Mă gândesc că asta este doar realitatea mea. Pentru că așa am ajuns să o percep. Poate sunt într-o bulă din care nu pot cu adevărat ieși. Și mi-aș dori cu disperare.

Mă privesc în oglinda timpului înțelegând pentru totdeauna și pentru întâia dată cu adevărat că nimic nu se mai poate face. Că am atât cât am și că niciodată nu am să primesc mai mult. Dar am atât cât trebuie, e roata răsucită și la fel din copilărie, e acel bine ce include răul sau răul din care transpare binele, e acel tot căruia îi aparțin, pentru totdeauna.

Încerc cu obstineță să îmi percep realitatea altfel. Încerc să mă ajut de amintiri frumoase, încerc să mă agăț de cuvinte precum cele scrise de Jodie Picoult.

Și dacă percepția realității altfel, în alt mod, sub o altă formă ar fi să îmi poată deveni realitate?