Zuzu- o viață

În 22 spre 23 iulie, noaptea, Zuzu, ființa pe care am prețuit-o mai mult decât o pot exprima cuvintele, pleca spre altă dimensiune, lăsându-mă mai singură ca niciodată.

Pleca în somn, în somnul de veci, liniștit, pe gresia pe care alesese să doarmă în ultimele zile, din cauza căldurii pe care, de când îmbătrânise, o suporta greu.

Știam că avea să moara, știam pentru că, precum bătrânii înainte de moarte, își încetinise metabolismul, mânca puțin și devenise pretențios. Mă străduiam să îi îndeplinesc dorințele și, fiecare zi, în care întorcându-mă de la serviciu, îl găseam viu, era cea mai mare bucurie pentru mine.

Știam și că avea să moară și pentru că uneori, noaptea, când se strecura în pat lângă mine, stătea în picioare minute bune și mă privea, de parcă dorea să își înmagazineze imaginea mea în minte, să o ia cu el în veșnicie. Așa făcuse și mama cu câteva zile înainte de marea sa plecare.

Zuzu nu s-a ascuns ca alte pisici, înainte de moarte, dar s-a retras. Nu mai venea la noi atât de des, nu ne mai căuta compania. Prefera să stea singur, într-o încăpere, dar se bucura dacă mergeam să îl mângâiem sau să îi aducem ceva bun de mâncare.

Zuzu a stat cu noi timp de 17 ani și câteva luni și a fost o ființă superioară despre care, oricât aș încerca, nu aș putea niciodată spune tot.

Începutul

Am fost o iubitoare de câini și încă sunt. Nu mi-am imaginat vreodată că voi avea o pisică. Dar fiica mea iubea pisicile. Și cum îmi propusesem să avem negreșit o ființa care să ne însenineze zilele, de îndată ce fiica mea avea să fie suficient de matură, am ales să luăm o pisică. Am făcut asta mai mult pentru ea decât pentru noi, însă în final s-a dovedit a fi fost cea mai bună alegere pentru noi toți.
Zuzu a aterizat în casa noastră într-o zi de primăvară spre vară, dintr-o plasă, împreună cu alte 2 pisicuțe, aduse de un vecin, pentru ca noi să alegem una dintre ele. Între mine și Zuzu a fost dragoste la prima vedere. L-am iubit din prima clipă în care l-am văzut și asta nu avea să înceteze niciodată. Și el a rămas la noi atunci.

O viață

Nu m-am priceput la pisici, eu având câini mai toată viața mea, dar Zuzu m-a învățat cum să am grijă de el și m-a răsplătit așa cum nici o altă ființă din această lume nu m-a răsplătit vreodată. Cred că aceasta este recunoștința, ca element superior al conștiinței sau al inteligenței, recunoștință pe care o simți ca pe o esență de parfum autentic.

Nu știu cum au trecut anii. A fost mereu acolo și cu toții l-am iubit. Însă pe mine el nu m-a dezamăgit niciodată și mi-a fost alături în momente pe care nu știu dacă le treceam în lipsa lui.

A fost lângă mine când am vărsat lacrimi grele, în disperare și îngrijorare, m-a ascultat clipind din ochi, mi-a tors în brațe și m-a urmărit pas cu pas, oriunde mergeam.

Zuzu vorbea, fără vorbe. Știa să ceară ce își dorește, se bucura în mod autentic când primea ceva și mi-o arăta fără să pregete, era fericit când veneam de undeva și alerga spre mine, iubea îmbrățișările, mai ales în ultima perioadă a vieții, îi plăcea să doarmă la mine sau la soțul meu în brațe și să fie prezent lângă mine în fiecare secundă. Și dacă dormea, dacă închideam la baie ușa, apărea imediat și făcea semn la ușa ca să îi deschid, să nu fiu închisă dincolo de el. Aștepta să îl urc la geam, deși putea singur să urce. Iubea să se joace cu sforile, să se ascundă sub pat sau în cutii, oricât de mici ar fi fost. Îi făcea o plăcere deosebită să dea jos magneții de pe ușă sau să urce sus pe frigider. Era o adevărată luptă să faci patul cu el, căci nu se muta deloc din locul în care special se punea și nu îi plăcea aspiratorul, până în ultima vreme când surzise și nu îl mai auzea, tolerându-l astfel. Îi era frică de păsări, și le vâna ascunzându-se. Sunt atâtea de spus despre el, aș vorbi la nesfârșit.

Oamenii te mint dezinvolt, îți înșală așteptările și te calcă în picioare fără să le pese, dar el niciodată nu m-a rănit, nu mi-a produs durere de nici un fel, nicicând.

M-am străduit să îi arăt la rândul meu recunoștință, însă nu știu dacă cu adevărat am reușit.

Mi-am dorit să îi fac ultimii ani de viață lipsiți de orice stres.

Când a început să slăbească am făcut o sumedenie de analize. Știu că l-au stresat foarte tare, dar voiam să îl fac bine, în caz de boală. Toate au ieșit bune, însă el, cu toate că se comporta absolut normal, nu avea nici o durere și se juca la fel ca atunci când era tânăr nu mai era la fel de viguros fizic. Aproape 2 ani, după ce a slăbit, și-a menținut greutatea și tonusul.

De abia în ultima perioadă slăbise și mai mult și era mai puțin dornic de orice fel de activitate. Însă până în ultima sa zi, a mers și a sărit în locurile mai înalte. Poate faptul că era slab, l-a ajutat.

Nu a părut să aibă dureri sau poate le ascundea extrem de bine. Mi-am dorit să nu fiu nevoită să îl eutanasiez, mi-am dorit cu toată puterea ființei mele, iar el mi-a îndeplinit dorința. Nu cred că aș fi putut. Știam cât detestă să meargă la veterinar și gândul că ar fi pierit acolo, pe o masă rece, mă distrugea. Dar știam în același timp că trebuia să o fac de avea să sufere. Și știam că orice ar fi fost, aș fi ales mereu ce aș fi crezut că e mai bine pentru el.

Doar amintire

Zuzu își doarme acum veșnicul somn sub un nuc. Îl voi avea mereu alături și nu doar în inima mea.

Casa îmi este acum cumplit de goală, fără el. Și, precum spunea Oliver Sacks, că atunci când pierdem pe cineva drag, îi auzim vocea, în liniște sau îi simțim prezența, așa mi se întâmplă și mie.

Noaptea îl aud mâncând din hrana uscată preferată sau pășind pe parchet și mă reped după lanternă ca atunci când merg prin casă să îl văd și să nu îl calc. Dar nu mai am pe cine călca și tot ce aud, se aude doar în mintea mea.

Dorul e cumplit, dar simt că trebuie să îmi trăiesc durerea la toată intensitatea ei, pentru că am nevoie de asta.

Îmi place să cred că ne întoarcem în Universul din care venim la naștere, în moarte. Mă liniștește gândul că nu ne pierdem cu adevărat, că existăm în diferite forme pentru eternitate. Îmi place, de asemenea, să cred că ne regăsim, atomi rătăciți în Univers cândva, chiar dacă nu mai știm, în acea mare liniște de după moarte, identică cu cea de dinainte de a ne fi născut.

Fără Zuzu nimic nu va mai fi la fel. Mi-am pierdut elementul ce aducea echilibrul în viața mea ușor haotică. Nu mai am către unde să privesc când viața dă cu mine de pământ așa cum îi place ei adesea.

Dar am mulțumirea, dincolo de durere, că mi-am luat rămas de la el, înainte de a lui plecare și sper că a știut până în ultima secundă a vieții lui, că l-am iubit mai presus de orice cuvânt, cu cel mai profund sentiment de care poate fi un om capabil.

Să te odihnești în pace, Zuzu!

Îți mulțumesc!

Îți mulțumesc din inimă pentru tot și îți sunt profund recunoscătoare pentru viața extraordinară pe care ne-ai dăruit-o!